Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.
Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze.
În ceea ce mă priveşte, am îngheţat aici, am aşteptat cu emoţie, am urcat în ultima clipă în vagon, am pierdut un tren, am tratat cu naşii, am început o călătorie în vagonul de bagaje, am ocupat paturi în vagoane de dormit, am ajutat-o pe Lavinia Miloşovici să-şi care o sacoşă plină-ochi cu medalii şi cupe. Am zeci de poveşti legate de Gara de Nord. Unele le-am spus aici, altele urmează.