Ilarion nu mai este (dar ar vrea să fie)

… „Mă simt ciudat”, spune Ilarion încurcat (după ce bea cu poftă din halbă). Dl. Lică știe povestea. Până la un punct.

Ilarion și-a pierdut portofelul în care avea niște bani, tot felul de carduri și cărți de credit, permisul de conducere și buletinul. S-a scotocit prin buzunare, a anunțat, a blocat ce era de blocat, a băut o bere plus o țuică, apoi a intrat în faza de reconstrucție. S-a bărbierit, s-a tuns, și-a pus un sacou, a completat o cerere, a plătit o taxă, a stat la o coadă, a ținut spatele drept și a privit fără să clipească la obiectivul aparatului de fotografiat, a semnat. Mă rog, a făcut tot ce trebuie. „Veniți peste zece zile lucrătoare, pe 23, să vă ridicați buletinul”. Când a întrebat cu ce va identifica până atunci, cum poate dovedi că e el, doamna de la ghișeu a ridicat din umeri.

De aceea se simte ciudat Ilarion, fiindcă se află într-un fel de No identity land. Timp de zece zile lucrătoare, va bea bere de parcă nici n-ar fi, social vorbind. Se va uita în oglindă și va vedea până departe, spre peretele din spatele lui. Neavând o identitate demonstrabilă, va fi ca inexistent. Dacă, neavând un act de identitate, oamenii din jurul lui nici nu îl vor mai vedea? Dacă vor trece, pur și simplu, prin el? Dacă nu îi vor răspunde la salut? Dacă doamna de la pâine va servi direct persoana din spatele lui? Ilarion simte că e importantă fiecare secundă în care ești perceput. Îi e teamă că e impresia că există riscul să lăcrimeze. Dacă Angela? Dacă dl. Lică?!

Dl. Lică tace și clipește. Ilarion știe că va spune ceva și abia așteaptă să afle ce. „Ți-am cerut vreodată buletinul când am stat de povești la o bere?”, întreabă dl. Lică într-un târziu.

Etichete: Dl. Lică, Ilarion