Urme de copite la Regatul Cailor, Adunații Copăceni. Foto: Călin Hera
Sol nisipos, urme de copite. Obstacole în zare. Cai. Doamne, ce frumoși sunt! O festivitate de premiere, cu o voce care se aude dintr-un difuzor. Oameni puțini în public. Parcă în parcare sunt mai multe mașini decât în jurul manejului oameni. Poate că locul e mai generos decât pare. Atmosferă familială, în orice caz.
Weekend. Mergeam spre Comana. În satul Varlaam, comuna Adunații Copăceni, pe dreapta, e regatul cailor. La propriu. Regatul Cailor. Așa se numește cel mai cool club de echitație pe care l-am văzut eu vreodată (poate singurul). Am văzut multe mașini în parcare, o parcare măricică, și am simțit un fel de rumoare. Am oprit. Am parcat pe pietriș.
Echitația, o lume de care îmi aduceam aminte de la televizor
Un cal-călăreț iese din concurs, altul așteaptă să intre. Foto: Călin Hera
Am făcut câțiva pași și am intrat într-o lume de care îmi aduceam aminte de la televizor. Cei care ați apucat televiziunea alb-negru de pe vremea lui Ceaușescu vi-l amintiți pe Felix Țopescu, al cărui nume se suprapune în memoria celor mai mulți cu echitația, tot astfel cu numele Elisabetei Polihroniade înseamnă șah. Pe vremuri, ponderea transmisiunilor TV a concursurilor de echitație era foarte mare, ceea ce inducea impresia unei oarecare popularități a acestui sport în România. N-am la îndemână date statistice, dar nu îmi amintesc să fi fost vreo puzderie de centre de echitație prin România ceaușistă și nici sport de mase nu era echitația.
Dar lumea se uita la televizor, cât avea ocazia. Felix Țopescu se simțea că îndrăgește echitația și e tobă de carte (lucruri moștenite de fiul lui, Cristian Țopescu) și asta te ținea lângă televizor. Și la un concurs de curling te poți uita cu pasiune, la o adică, de ce n-ai fi făcut-o la unul în care legătura om-cal e miza?
„Ți-am zis eu că o să câștige Ionuț!”
Am nimerit în timpul unui concurs de echitație. Un Grand Prix, cum am aflat ulterior de pe pagina de Facebook a Federației Ecvestre din România.
Tocmai erau premiații unii și se pregăteau să intre în competiție alții. Așa că am făcut câțiva pași de jur împrejur. E o bază întinsă, al cărei punct de atracție principal este manejul unde se organizează competițiile. Lângă el, un manej mai mic, de antrenament (cam cât un teren de fotbal). Am mai văzut câteva hale uriașe, care adăpostesc grajdurile în care se aflau caii neimplicați în concurs, pajiști, un manej acoperit, două tribune (una se afla sub un cort mare unde se putea cumpăra mâncare), un restaurant cochet și un loc de joacă. O descriere mai completă e pe site-ul Regatul Cailor.
La un moment dat, un băiat care aranja bârnele obstacolelor îi spune tare cuiva din tribună: „Ți-am zis eu că o să câștige Ionuț. Nu-l bate nimeni!”. Peste tot, domnișoare și domni îmbrăcați pentru călărie, cu ciorapi lungi și pataloni strâși pe picior, dezorțind-se înainte de a-și încălța cizmele de piele până la genuchi. Cai plimbați de colo-colo.
Cal-călăreț
Și ce cai! Pentru mine, experiența din weekend asta a însemnat în primul rând: personificarea zicalei potrivit căreia calul este un nobil animal. Știu oameni îndrăgostiți de câinii sau de pisicile lor de acasă, de hamsteri, șerpi, broaște țestoase, papagali, iepuri sau, mai nou, de dihori. Știu oameni care au alergie la părul de pisică. Dar nu îmi imaginez să aibă cineva alergie la coama cailor, zgomotul de potcoave, săritura sau galopul cailor. N-ai cum să nu îndrăgești caii, n-ai cum să nu-i iubești. Așa că m-am bucurat să fiu acolo.
Apoi s-a auzit din nou difuzorul. Cal și călăreț au intrat în arenă (știu că i se zice altfel). Având câte 30 de secunde la dispoziție pentru acomodare, își făceau scurta plimbare printre obstacole, apoi începeau alergarea. Comenzi scurte, abia auzite, uneori spuse doar în gând, transmise prin strângerea genunchilor sau a gleznelor, ușoare mângâieri de încurajare înainte de un obstacol mai dificil sau de seria de trei obstacole. Răspunsuri date prin alergare elegantă, sărituri firești, uneori prin fornăituri, care nu știu ce însemnau, dar însemnau ceva.
Declarații la cald: „S-a bălegat chiar după primul obstacol…”
Preferații mei au fost un cal maro, cu o pată albă pornită dintre ochi, alunecând până la capătul botului, încălecat de o fetiță de 14 ani, care părea că se joacă. Am ghicit o prietenie începută de mulți ani, o legătură frumoasă. Mișcări firești, gen „doi în unul”. A fost unul din puținele echipaje care a reușit să termine traseul fără penalizare (concurau adulți, unii dintre ei de 40+, inclusiv proprietari ai cailor). Performanța fetiței și a calului ei a fost aplaudată la scenă deschisă. La ieșirea din arenă, fetița i-a spus cuiva, amuzată: „S-a bălegat chiar după primul obstacol…”. Așa s-a întâmplat, și lucrul acesta a frânat pe câțiva metri, pe distanța dintre obstacolele 2 și 3, goana abia începută.
Întâmplarea mi-a vorbit, mie unuia, despre firesc, despre bucurie, despre neregizat.
Mare drag am prins de concursurile de echitație, pe care le urmăream la televizorul alb-negru în copilărie, la care îmi propun să revin, să devin fidel spectator. Relaxează incomparabil mai mult decât un meci de fotbal din Liga 1. Recomand!
NOTĂ. Pentru cine e curios, iată un calendar al competițiilor.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 