Oscar 2015. Boyhood – captează momentul

Tatăl şi copiii, imagine din filmul Boyhood (2014). Sursa: imdb.com (printscreen)

Tatăl şi copiii, imagine din filmul Boyhood (2014). Sursa: imdb.com (printscreen)

Cele mai mari aşteptări pe care le-am avut atunci când m-am aşezat confortabil ca să văd Boyhood (2014, regia Richard Linklater, 2 ore şi 45 de minute) vizau posibilele răspnsuri la întrebarea cine e mai tare, viaţa sau machiajul? Înclinam să pariez că viaţa, dar orişicât, trebuie să rămânem ancoraţi în prezent, în cuceririle tehnico-ştiinţifice, care nu cunosc margini. Deci, problema rămânea deschisă. Ce alt gând să ai atunci când ţi se derulează în faţa ochilor un film realizat de-a lungul a 12 ani, în care sunt folosiţi aceeaşi actori, peste care trece timpul? Ce aşteptări în plus de la Patricia Arquette (a primit un Glob de Aur pentru acest rol, e nominalizată la Oscar) ori Ethan Hawke (nominalizat şi el la Oscar anul acesta, la fel ca în alte trei rânduri – de două ori pentru scenariu!)? Despre Ellar Coltrane, copilul care a crescut în faţa camerei de filmat, recunosc, nu ştiam nimic. La început, fireşte, nici nu ştia ce i se întâmplă. Spre final, a devenit vedetă în neighborhood, iar acum, odată cu Boyhood, are calea deschisă spre filme cu bugete mari.

Cu cele două Globuri de Aur deja acontate, cu 6 nominalizări la Oscar, Boyhood va fi, este deja, un eveniment în sine al Premiilor Academiei Americane de Film din acest an.

Povestea e simplă, de o simplitate care frizează banalul: urmăreşte evoluţia unei familii dezmembrate (cum se zice), în care mama şi tata nu se mai înţeleg (probabil din cauza lipsei de maturitate a tatălui), aşa că prichindeii (o fetiţă şi un băieţel) sunt nevoiţi să se mute prin statul Texas şi să vadă prin casă o serie de taţi vitregi. Dar viaţa merge înainte, zilele petrecute cu tatăl lor natural sunt o încântare chiar şi pentru spectator şi aşa, pe nesimţite, trec aproape trei ore (presupun că înainte de editare erau de cel puţin o sută de ori mai multe ore la care n-ai cum să renunţi!) şi copiii se fac mari.

„Ştii cum lumea spune mereu, „Captează momentul”?  Mă gândesc că e exact pe dos: de parcă momentul ne captează pe noi.”

Aşa se încheie filmul, cu această replică, schimbată între Mason jr., copilul care a crescut, şi probabil viitoarea lui prietenă (la prima lor ieşire). E un final deschis, care poate lăsa impresia unei continuări. Sau nu.

Mie mi-a plăcut acest film pentru simplitatea şi banalitatea lui, pentru că a fost făcut, şi cred că nu ar strica să fie văzut. Poate primi şi un Oscar, deşi sunt filme mai bune în competiţie, roluri mai mari, mai actoriceşti. Boyhood e pentru sentimentali, fără a avea accente dramatic-plângăcioase. Pentru bărbaţi care nu plâng niciodată, dar uneori se duc la baie să se spele pe faţă în miezul zilei.

Bonus: trailer oficial.

NOTĂ. Ce am scris până acum despre filmele e Oscar

 

 

Anunțuri

9 comentarii to “Oscar 2015. Boyhood – captează momentul”

  1. Absolut de acord.Din fericire,sint si eu un sentimental-uneori plingacios chiar…

    Apreciază

  2. Am auzit de recenziile bunicele, am auzit de nominalizari. Nu m-a convins. Am citit apoi ca a fost filmat timp de 12 ani cu aceiasi actori si am zis ca asta merita. Dupa primele 20 de minute mi-am dat seama ca in filmul acesta nu se va intampla NIMIC. Nimic deosebit, nimic iesit din comun. Si de aceea am ramas pana la capat si spun ca este unul dintre cele mai fumoase si curajoase filme americane pe care le-am vazut.
    Ce face acest film absolut banal sa fie unul extraordinar? Pai regizorul ( Richard Linklater – culmea, american) „rateaza” absolut toate ocaziile (si sunt multe) de a exploata potrivit asteptarilor publicului occidental niste stereotipuri majore: copiii cresc intr-o familie destramata, trecand din casa in casa si schimband frecvent orasele si scolile, dar nu fug de acasa, nu o iau pe calea gang-urilor sau a drogurilor, ci isi vad de scoala si ajung la colegiu. Nici cand baiatul pune mana – ca toti adolescentii – pe alcool, nu urmeaza o drama, ci doar „hangover”-ul de rigoare si atat. Urmandu-si mama, copiii ajung inevitabil la confruntari parinti vitregi – alcoolici – dar nu sunt molestati, nu sunt terorizati si nu fug de acasa – la tata sau aiurea -, iar mama nu insista ilogic si prosteste in a nu intelege problema si ii scoate din mediul respectiv mai repede chiar decat te-ai astepta. Last but not least, „the father figure” ramane tot timpul mai degraba figura unui amic, nu parintele lipsa si ravnit, care nu isi pierde aceasta calitate nici cand climaxul relatiei tata-fiu este atins: desi i-a promis fiului sa ii dea super-masina sa cand acesta va implini 16 ani, tatal ii spune senin ca a vandut-o (pentru ca ii trebuia un van :-)) si, mai mult, ii marturiseste la fel de senin ca nici nu isi aminteste si nu crede sa fi facut o asemenea promisiune. Ce face fiul? Isi jura sa nu il mai vada niciodata? ii spune ca e un gunoi care nu e bun de nimic? Ca l-a deceptionat forever? Ca intotdeauna a fost un joker? Nah! Zambeste, putin trist, putin condescendent, dar asta nu modifica nimic relatia (buna) cu tatal.
    De ce este, deci, un film curajos? „Boyhood” este pana la urma „NON-STIREA” prin definitie, dar de care se pare ca avem mare nevoie pentru a realiza ca viata nu este compusa doar din extreme. Ca si consumatori tindem sa generalizam si transformam in regula faptele, extreme, care ajung in paginile publicatiilor. Cateva cazuri de gripa se transforma intr-o amenintare directa la adresa noastra, un elev gasit drogat intr-o scoala ne spune ca toate scolile au acesta problema si toti copiii sunt victimele drogurilor, o mama divortata devine inevitabil o victima a conjuncturii iar copiii sai au facut deja pasul spre pierzanie. Etc.
    Trebuie sa ai mare curaj sa faci un film despre nimic, sau sa publici o non-stire, atunci cand timpul si spatiul costa bani si cand prima pagina trebuie ocupata cu grozavii dintre cele mai grozave, obligatoriu mai mari decat cele din prima pagina de ieri.
    Scenaristii si regizorul „Boyhood” deschid o mie de usi spre „prima pagina” dar, facandu-i in ciuda specatatorului, aleg sa nu treaca prin niciuna, ci sa mearga inainte prin coridorul luminos, drept si banal. Nota 10!
    C.

    Apreciază

    • Îţi mulţumesc frumos pentru acest comentariu. Blogul meu are e câştigat. Sunt întrutotul de acord cu ceea ce ai scris dintr-o suflare. Viaţa nu înseamnă excepţiile, de ce n-am povesti-o aşa cum e, statistic, cel mai frecvent întâlnită? Şi, da, mi se pare extraordinar că familia aia, aşa destrămată cum e, persistă în a rămâne împreună, a răzbi. Nimic eroic, totul normal, firesc, frumos deci. Până la urmă, de aceea suntem, existăm, ăsta e rostul: ca să trăim atât de frumos pe cât suntem în stare. Pe cât posibil, să iubim şi, în orice caz, să nu ne prefacem a fi altceva decât ceea ce suntem, să încercăm să îi înţelegem pe ceilalţi – şi să ne bucurăm. Ai spus-o muuult mai bine decât mine. Mulţumesc încă o dată.

      Apreciază

  3. este și preferatul meu
    dar nu că aș fi sentimental-…nu știu cum
    este un film cu, din și despre, dar mai ales pentru cei care cunosc și trăiesc, fără nostalgii durerose, VIAȚA NORMALĂ
    este FIRESCUL vieții cea de toate zilele

    Apreciază

  4. Nu cred că este firescul. După părerea mea este ceea ce ne-am dori să fie firesc. Și ne amăgim că este.

    Apreciază

    • Filmul Boyhood este despre fiecare dintre noi, este câte puțin din fiecare. Nu știu la ce aspect vă referiți când spuneți că „este ceea ce ne-am dosri să fie firesc”. Preferabil e ca în familie să existe echilibru, ca părinții să fie împreună, ca problemele financiare să nu existe etc. Pe de altă parte, da, privind din afară, e fain să îți imaginezi momentele din care copiii se aleg cu câte ceva, învață, se pregătesc pentru viață. Dinăuntru, sunt cu siguranță multe momente grele, prin care ți-ai dori să nu treci.

      Filmul e bun pentru că oferă senzația de autentic și construiește o poveste foarte plauzibilă, altfel simplă, ca toate poveștile bune.

      Apreciază

  5. am scris si eu pe blogul meu despre acest film într-un articol, pe 24 ianuarie, când abia se facusera nominalizarile la Oscar (http://vis-si-realitate-2.blogspot.ro/2015/01/pareri.html). Mie filmul mi-a placut si m-a impresionat extraordinar curajul pe care regizorul Richard Linklater si l-a asumat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: