O dimineaţă în oraşul care nu a văzut soarele de 30 de zile

Vedere din Bucureşti. Soarele nu s-a mai arătat de 30 de zile. Foto: Călin Hera

Domnişoara cu cizme de cauciuc îşi strânge paltonul roşu pe lângă corp, îşi aranjează gluga, mai priveşte o dată în sus, dincolo acoperişului de la staţia de metrou 1 Mai, apoi îşi ia inima în dinţi şi iese cu grabă. Cad fulgi mari şi deşi de zăpadă apoasă, care se topesc în bălţi. Ici-colo, fulgii rămân pe parbrizele maşinilor, se aşează unul peste altul. Dar cine să-i bage în seamă, în afară de şoferii nervoşi şi ştergătoarele de parbriz care se mişcă plictisit?

Oamenii trec unul pe lângă altul fără să se privească, atenţi la bălţi şi la griji. Umbrele de toate culorile, glugi. Trotuarul e prea larg pentru prea puţinii pietoni, care merg cu grabă de la o treabă la alta.

Singurul care pare să se bucure e un băieţel îmbrăcat corect într-un costum de schi albastru. Priveşte cu mirare fulgii mari, pe care încearcă să-i prindă cu mâinile descoperite de puţină vreme. Pentru el, lumea e ceva frumos şi interesant, foarte mare. O aventură. Una care, în această dimineaţă, înseamnă o călătorie palpitantă cu căruciorul, un cărucior roşu, rămas poate de la o soră mai mare sau primit de la prieteni de-ai părinţilor.

Bunica sau bona care împinge căruciorul n-ar fi vrut să facă această călătorie minunată, se vede pe chipul ei mai degrabă nervos că are de înfruntat o vreme câinească. Ocoleşte cu multă dibăcie o băltoacă ce se lăţise pe aproape toată suprafaţa trotuarului, apoi dispare undeva după colţul unui bloc.

Pe zona verde din faţa blocului, îngrădită cu plasă de sârmă, e o gură de canalizare din care iese abur albicios. Aburul urcă nervos pe lângă trunchiul unui copac şi se pierde printre crengile dezgolite. Un pic mai sus, cerul, tot ca un abur. Unul întunecat. Dincolo ar trebui să fie soarele. Dar bucureştenii nu au mai văzut o rază de soare de 30 de zile. O lună fără soare.

Etichete: Fotografii, Vedere din Bucuresti