Ploua cu bulbuci. Aşchiile de lemn se adunau una-n alta în glod. Curând, tumultul a rupt poarta de la şanţ şi dulăul lăţos, atras de chemările disperate ale puilor separaţi de cloşcă şi speriaţi de potop, a intrat, greu, în bătătură. Era lihnit. Când l-a văzut pe Panait s-a oprit. Din laţe-i curgea apă murdară. Panait a făcut un pas, dulăul şi-a arătat colţii, mârâind. O lovitură scurtă şi capul lighioanei a crăpat ca o ceapă roşie zdrobită de pumn.
– Ghioagă de stoler, şi-a zis Panait în gând.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 