655 de cuvinte despre Olimpiadă

Olimpiada Soci 2014. Imagine din timpul probei feminine de coborâre. Printrscreen după transmisia TVR

Olimpiada Soci 2014. Imagine din timpul probei feminine de coborâre. Printscreen după transmisia TVR

Am avut timp ieri să văd finala probei feminine la coborâre (Olimpiada de la Soci 2014 – am scris ceva dincolo). Mi se par uriaşe aceste evenimente, olimpiadele, campionatele mondiale, competiţiile sportive, concertele. Fac parte din vieţile noastre şi nu doar ca entertainment. Sunt prilejuri în care socializăm global. Sunt un fel de rugăciuni, spirale magice (dau acest exemplu pentru cei care îşi mai aduc aminte de Grig Bivolaru şi grupul lui, MISA)Ne exprimăm umanitatea, civilizaţia, luăm parte, deodată, la întâmplări ale speciei noastre. 

Când eram copil şi la înfăţişare, nu doar la minte (sic!), eram fascinat de Concertul de Anul Nou, pe care TVR-ul îl transmitea chiar şi pe vremea lui Ceauşescu (cred că într-un an n-au făcut asta) şi îmi spuneam: „Am impresia că mă înţeleg perfect cu oamenii ăia, cu cei din sală şi cu cei de pe scenă. Nu contează dacă, înainte şi după concert, fiecare vorbim altă limbă. Atunci, în timpul muzicii, gândim la fel, simţim la fel, comunicăm. Magic, religios, profund, deplin.”.

Olimpiada Soci 2014. Imagine de pe podiumul probei feminine de coborâre, cu două schioare care au avut fix acelaşi timp, la sutime de secundă (Dominique Gisin şi Tina Maze). Printrscreen după transmisia TVR

Olimpiada Soci 2014. Imagine de pe podiumul probei feminine de coborâre, cu două schioare care au avut fix acelaşi timp, la sutime de secundă (Dominique Gisin şi Tina Maze). Printscreen după transmisia TVR

Aşa e şi cu competiţiile sportive, iar Olimpiadele sunt cu adevărat ceva unic – e bine că sunt organizate odată la patru ani.

Am avut eu însumi parte de experienţe extraodinare participând la patru ediţii ale Campionatelor Mondiale de Schi ale Jurnaliştilor. Am concurat, am trecut linia de sosire, m-am împrietenit cu colegi din toată lumea. A fost unic şi ştiu că nu se compară cu ceea ce e la Soci acum, cu ceea ce va fi în Brazilia la vară. Unde am fost eu era lipsit de amploare, spre deosebire de evenimentele transmise live la televiziunile din toată lumea. Dar atunci când îmbraci echipamentul, îţi pui numărul de concurs, îţi auzi numele, urmat de numele ţării tale…, ei, bine, te iluzionezi că eşti important în minutul acela şi îţi dai silinţa.

E nu doar despre a câştiga. Sunt doar câţiva care pleacă acasă cu medaliile la gât. Nu-mi amintesc să-i fi invidiat. De cele mai multe ori era atât de evidentă diferenţa de valoare – unii deveniseră jurnalişti la capătul unor cariere sportive impresionante – încât nici măcar nu mi-a trecut prin cap că i-aş putea invidia. Dimpotrivă, îi admiram. Cred că, respectând proporţia, ceva asemănător a simţit şi Ania Monica Caill, românca noastră născută în Franţa, care a avut cel mai rapid abandon la proba de coborâre de la Soci (aici, clasamentul).

E, deci, despre a participa. Ca sportiv, ca organizator, ca spectator (ştiţi ce repede trece timpul urmărind o cursă de schi alpin?), ca telespectator sau ca cititor de site-uri, ziare sau articole răzleţe precum acesta, pe care vă mulţumesc frumos că l-aţi parcurs deja până aici. 

Ştiu că ştiţi, dar vă aduc aminte: fiecare sportiv care participă la Olimpiadă înseamnă o poveste. Fiecare vine după ce s-a antrenat, s-a sacrificat. Fiecare a avut partea lui de glorie şi speră ca aceasta să sporească. Fiecare are o familie, nişte antrenori, nişte oameni care cred în el/ea, care îl/o iubesc. Care îi ţin pumnii. Fiecare are pe cineva în gând. Fiecare face parte din ceva şi toţi îşi vor spune povestea, peste cinci zile sau peste zeci de ani. Se vor scrie cărţi, se vor face filme, se scriu legende sub ochii noştri. Ştiţi de ce? Fiindcă e despre viaţă. E fix despre viaţă, despre fiecare dintre noi şi despre noi toţi.

Suntem împreună pe această planetă şi cred că nu degeaba se hotărâseră anticii (nişte înţelepţi care aveau timp să gândească, neavând timpul ocupat cu tot soiul de gadgeturi) să întrerupă orice război în timpul olimpiadelor. Recomand! 🙂

6 comentarii to “655 de cuvinte despre Olimpiadă”

  1. Frumos articol despre spectacolul sportiv, despre competitie. Despre a castiga, despre a participa. „Fiecare vine dupa ce s-a antrenat, s-a sacrificat”… Nu sunt de acord cu a doua parte a frazei: s-a sacrificat. Nici Sisif nu cred ca s-a sacrificat. Aceasta a fost menirea lui, destinul lui.

    Apreciază

    • Ca să ajungi acolo faci nişte sacrificii. Ratezi ieşiri la bere, faci mai multe ture, flotări decât ai avea chef, uneori lipseşti de acasă de sărbători, că ai cantonament, poate că ţi-ar plăcea trigonometria, dar n-ai timp de asta etc.

      Apreciază

      • Iti respect parerea, insa am un alt punct de vedere. Mi-amintesc de un mare campion mondial la sah, care afirma ca pentru el „Sahul e totul. Restul devin distractii barbare…” Cei care ajung la Olimpiada sunt pasionati de ceea ce fac, altfel nu ar fi ajuns acolo. Daca le-ar fi placut trigonometria, pentru ei nu era niciun sacrificiu sa rezolve probleme si sa se pregateasca. Restul? Bere etc? „Distractii barbare” 🙂

        Apreciază

        • De acord, grovab, dar există totuşi nuanţă: uneori pur şi simplu nu mai ai timp de trigonometrie, fiindcă trebuie să faci flotări. Îţi laşi plăcerea vinovată (trigonometria) deoparte, ca să poţi face faţă Olimpiadei.

          Apreciază

        • De la aceste „nuante” de care vorbesti dam usor in filosofie, hai sa luam cazul extrem din mitul lui Sisif. Era el fericit pentru munca lui perpetua? Daca reusea sa urce stanca si ea nu mai cadea? Se ducea in vale sa bea bere cu prietenii? Sau se uita la ea cum i-o macina vanturile si ploile? Sau se apuca precum Pitagora sa construiasca patrate pe laturile unui triunghi dreptunghic? Am citit ca multi inclina sa creada ca el insusi si-ar fi rostogolit stanca la vale ca apoi s-o urce din nou, asta era singura menire a lui, destinul lui, bucuria lui.
          Precum sportivul de cursa lunga (sau alt sport), aceea devine placerea lui maxima, face totul cu bucurie precum cea a schiorului care coboara vijelios partia… 🙂

          Apreciază

        • Îmi place cum ai ajuns să vorbeşti despre plăcerea maximă a sportivului de a coborî vijelios pârtia. Bineînţeles că îi place. Fiecare avem câte o plăcere maximă de a face ceva anume, vijelios sau nu. Uneori, însă, pentru a ajunge să facem acel ceva anume suntem nevoiţi să facem sacrificii. Mai mari sau mai mici. Poţi să le spui compromisuri, poţi să le denumeşti oricum.
          P.S. Nimic nu e ideal, perfect, totul e nuanţat, deci filosofic 🙂

          Apreciază

Lasă un comentariu