Olimpiada Soci 2014. Imagine din timpul probei feminine de coborâre. Printscreen după transmisia TVR
Am avut timp ieri să văd finala probei feminine la coborâre (Olimpiada de la Soci 2014 – am scris ceva dincolo). Mi se par uriaşe aceste evenimente, olimpiadele, campionatele mondiale, competiţiile sportive, concertele. Fac parte din vieţile noastre şi nu doar ca entertainment. Sunt prilejuri în care socializăm global. Sunt un fel de rugăciuni, spirale magice (dau acest exemplu pentru cei care îşi mai aduc aminte de Grig Bivolaru şi grupul lui, MISA). Ne exprimăm umanitatea, civilizaţia, luăm parte, deodată, la întâmplări ale speciei noastre.
Când eram copil şi la înfăţişare, nu doar la minte (sic!), eram fascinat de Concertul de Anul Nou, pe care TVR-ul îl transmitea chiar şi pe vremea lui Ceauşescu (cred că într-un an n-au făcut asta) şi îmi spuneam: „Am impresia că mă înţeleg perfect cu oamenii ăia, cu cei din sală şi cu cei de pe scenă. Nu contează dacă, înainte şi după concert, fiecare vorbim altă limbă. Atunci, în timpul muzicii, gândim la fel, simţim la fel, comunicăm. Magic, religios, profund, deplin.”.
Olimpiada Soci 2014. Imagine de pe podiumul probei feminine de coborâre, cu două schioare care au avut fix acelaşi timp, la sutime de secundă (Dominique Gisin şi Tina Maze). Printscreen după transmisia TVR
Aşa e şi cu competiţiile sportive, iar Olimpiadele sunt cu adevărat ceva unic – e bine că sunt organizate odată la patru ani.
Am avut eu însumi parte de experienţe extraodinare participând la patru ediţii ale Campionatelor Mondiale de Schi ale Jurnaliştilor. Am concurat, am trecut linia de sosire, m-am împrietenit cu colegi din toată lumea. A fost unic şi ştiu că nu se compară cu ceea ce e la Soci acum, cu ceea ce va fi în Brazilia la vară. Unde am fost eu era lipsit de amploare, spre deosebire de evenimentele transmise live la televiziunile din toată lumea. Dar atunci când îmbraci echipamentul, îţi pui numărul de concurs, îţi auzi numele, urmat de numele ţării tale…, ei, bine, te iluzionezi că eşti important în minutul acela şi îţi dai silinţa.
E nu doar despre a câştiga. Sunt doar câţiva care pleacă acasă cu medaliile la gât. Nu-mi amintesc să-i fi invidiat. De cele mai multe ori era atât de evidentă diferenţa de valoare – unii deveniseră jurnalişti la capătul unor cariere sportive impresionante – încât nici măcar nu mi-a trecut prin cap că i-aş putea invidia. Dimpotrivă, îi admiram. Cred că, respectând proporţia, ceva asemănător a simţit şi Ania Monica Caill, românca noastră născută în Franţa, care a avut cel mai rapid abandon la proba de coborâre de la Soci (aici, clasamentul).
E, deci, despre a participa. Ca sportiv, ca organizator, ca spectator (ştiţi ce repede trece timpul urmărind o cursă de schi alpin?), ca telespectator sau ca cititor de site-uri, ziare sau articole răzleţe precum acesta, pe care vă mulţumesc frumos că l-aţi parcurs deja până aici.
Ştiu că ştiţi, dar vă aduc aminte: fiecare sportiv care participă la Olimpiadă înseamnă o poveste. Fiecare vine după ce s-a antrenat, s-a sacrificat. Fiecare a avut partea lui de glorie şi speră ca aceasta să sporească. Fiecare are o familie, nişte antrenori, nişte oameni care cred în el/ea, care îl/o iubesc. Care îi ţin pumnii. Fiecare are pe cineva în gând. Fiecare face parte din ceva şi toţi îşi vor spune povestea, peste cinci zile sau peste zeci de ani. Se vor scrie cărţi, se vor face filme, se scriu legende sub ochii noştri. Ştiţi de ce? Fiindcă e despre viaţă. E fix despre viaţă, despre fiecare dintre noi şi despre noi toţi.
Suntem împreună pe această planetă şi cred că nu degeaba se hotărâseră anticii (nişte înţelepţi care aveau timp să gândească, neavând timpul ocupat cu tot soiul de gadgeturi) să întrerupă orice război în timpul olimpiadelor. Recomand! 🙂
Călin Hera. PA-uri şi mirări 