Posts tagged ‘Velicu’

10/02/2010

De la Baleia la Pietrele (6)

Episodul 1
Episodul 2
Episodul 3
Episodul 4
Episodul 5

Au ajuns la cabană după ce se întunecase bine, poate spre miezul nopţii. Nimeni nu dormea. Nea Imbre, un salvamontist cu experienţă, făcuse ture-ture pe drumul spre Galeşu, doar-doar o da de rătăciţi. Tatăl copilului, care realizase grozăvia pusă la cale abia jos, în oraş, era alb.

Copilul nu-şi mai aminteşte nici cracii lu’ tanti Florica. Îşi mai aduce aminte doar senzaţia de ceai fierbinte şi senzaţia de a sări în braţele tatălui său. În noapte aceea a dormit butuc, în timp ce butuci groşi de brad trosneau în sobă. A visat, toată noaptea şi multe nopţi după aceea, cărări nesfârşite, reale sau ghicite.

A aflat abia mulţi ani după aceea că nea Imbre i-ar fi trosnit pe Velicu şi pe Fara, pentru necugetare. Întâmplarea, care n-ar fi fost posibilă fără nebunia frumoasă a celor doi, apare acum ca un ritual iniţiatic. Puştiul de atunci s-a îmbolnăvit de munte iremediabil. Adeseori spune că Munţii Retezat îi sunt un fel de acasă anume. (Dar să nu întrebaţi genunchii lui nimic…)

Acum ar mai putea bea un ceai fierbinte, din rugi de zmeură (fie, şi cu rom!), doar puştiul de atunci şi Velicu. Şi ar putea să-şi aducă aminte de întâmplarea de atunci şi de ceilalţi eroi ai acestei poveşti, şi ar putea să bea chiar şi o palincă în memoria lor. Şi cred că va trebui s-o şi facă!

05/02/2010

De la Baleia la Pietrele (1)

Provocat de Romeo, am promis, la un moment dat, că voi povesti asta. O fac acum, asa cum îmi aduc aminte.

Avea zece ani.
– Vrei la munte cu Fara şi cu Velicu?, l-a întrebat taică-său.
– Vreau.
Îi plăcea cu Fara, salvamontistul cam uşchit, care îl învăţase să schieze. Iar când erau amândoi, Fara cu Velicu, te spărgeai de râs.
Era cu două zile înainte de Crăciun. Au urcat la Baleia. Nici picior de turist, prea puţină zăpadă pentru schi.
– Vom trece la Pietrele, a spus Fara.
– Vă aştept acolo de Crăciun, a zis tatăl.

În seara de Ajun au tăiat un brăduţ din pădure şi l-au împodobit cu ce aveau prin cameră: câteva mere, ghemotoace de hârtie şi o pereche de ciorapi frumos coloraţi. Au luat nişte cartofi dintr-un morman de lângă cabană, de lângă parcare (cabanierii coborâseră în Pui). I-au fiert, au pus nişte margarină. Aveau un gust ciudat. Abia după câţiva dumicaţi şi câteva strâmbături bine mascate, au recunoscut deodată, copilul şi cei doi nebuni:
– E o porcărie!
În realitate, pe mormanul cu pricina cursese, probabil, ceva ulei ars sau motorină de la tractorul care urca, uneori, să aprovizioneze.

A doua zi, dis-de-dimineaţă, şi-au luat rucsacii în spate şi schiurile pe umeri şi au plecat spre Pietrele. Pe vremea aceea nu existau clăpari. Norocul lor!


Fotografie a ceea ce a rămas din Cabana Baleia, găsită aici.

Etichete: , , , ,
%d blogeri au apreciat asta: