Bărbaţii pur şi simplu nu înţeleg nimic
Lansare, comenzi ş.a.m.d., aici.Pe vremuri, beam sana în Piaţa Obor, în pauza mare. Să vă spun. Eram printr-a șaptea sau a opta când, fiind prea multe clase la „Mate-fizică” (generația decrețeilor!), pe câţiva ne-au mutat în două sau trei săli la Liceul Sanitar. Acolo ne-am făcut veacul, într-un liceu în care 99% dintre elevi erau eleve. Drăguțe foc.
Mascotă simpatică la baza pârtiei Kalinderu din Bușteni, amintire dintr-o vacanță de iarnă grozavă. Foto: Calin Hera
Cu Amalia Enache în sala Casei de Cultură, după proiecţia filmului Aferim!, care a deschis Festivalul Filmului European la Hunedoara. Ulterior, a fost închisă. Foto: Sebastian Bârgău
Clătite la pizzeria Patru colțuri din Hunedoara. Foto: Calin Hera
Ne-om aminti, cândva, târziu, această întâmplare simplă. Când mâncam clătite inedite la Pizzeria Patru Colțuri din Hunedoara. Se află într-o curte peste drum de Constructorul, înspre Casa de Cultură.
Spectatori la filmul „Dincolo de calea ferată” – FFE Hunedoara. Foto: Mircea
… și se deschid porțile. Și vin oameni. Și se face întuneric (dar nu de tot, pentru că piatra asta din care e făcut Castelul are o lumină a ei, care emană). Trebuie să spun ceva. Chiar dacă totul e spus, totul trebuie reamintit, pentru că, uneori, uităm. Hunedoara. Hunedoreni. Prieteni în curtea Castelului. Film.
Vedere din Hunedoara. Intrare în magazinul Lanțul. Foto cu telefonul: Călin Hera
Un loc aparte în memoria copilăriei mele era un magazin din Centrul Vechi al Hunedoarei. Se numea Lanțul și este unul din puținele nume de loc, care să nu fie crâșmă (se știe că, de regulă, atunci când explici cuiva cum să ajungă în cutare loc, pomenești câte un monument știut de toată lumea; în Hunedoara erau Corvinul, Ciuperca, Dunărea, Gambrinus etc., toate restaurante, dar și, ca să respectăm adevărul, Casa de cultură, Sider sau Flacăra. Plus Lanțul).
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor văzut noaptea. Pe vremea când făceam popas la poalele lui, la mijlocul turelor de jogging, nu era luminat. Dar lună plină am prins. Foto: Călin Hera
… pe vremea aia nu se inventase joggingul, ca sport de masă. Cel puțin, nu în România. În orice caz, nu la Hunedoara. Nu l-am inventat nici eu sau prietenii mei, iar ceea ce făceam noi atunci nu era jogging, era altceva. Ceva cu care am rămas.
Vedere din Hunedoara. Reacție în versuri la ideea impozitării bacșișului – brutăria de lângă gară. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am văzut o droaie de reacții la ideea de a impozita bacșișul, idee la care guvernul a renunțat până la urmă. Reacțiile au rămas, unele dintre ele pline de poezie (mă rog, luați cu rezerve cuvântul poezie în acest context). Am fotografiat aici o reclamă născută de ideea impozitării bacșișului – născută tocmai la Hunedoara.
Vedere din Hunedoara. Jar. Prietenii ştiu de ce. Foto cu telefonul: Călin Hera
Cei care mă cunosc ştiu obsesia mea de a face un foc în curte, de câte ori mă nimeresc acasă, la Hunedoara. Uneori îmi reuşeşte. De cele mai multe ori, ceilalţi îşi pierd răbdarea. Dar obţin cel mai bun jar şi am ambiţia să nu folosesc cărbuni şi nici şmecherii pentru aprins focul.
Vedere din Hunedoara. După film, întrebări şi răspunsuri cu Emilian Oprea, actorul din De ce eu?, şi Amalia Enache. Sursa: castelulcorvinilor.ro
Tipul dur şi hotărât, care şi-a dat viaţa pentru un principiu (şi fiindcă presiunile uriaşe i-au făcut psihicul ferfeniţă), care înnebunea femeile şi-şi fermeca studenţii, care aflase, dar ceilalţi au făcut ce-au ştiut mai bine pentru a-l opri să spună până la capăt, a apărut în curtea Castelului Corvinilor, chemat de castelana serii. Prinţesa. Aşa i-a spus.
Vedere din Hunedoara. La ieşirea din Castelului Corvinilor, după Ida, ultimul film din festival. Foto cu telefonul: Călin Hera
Mie îmi place să stau în fotoliu până când se termină ultima linie a genericului de final. Să ascult coloana sonoră şi să meditez niţel la ceea ce tocmai am văzut. Este şi un fel de omagiu pentru cei care au făcut filmul. Măcar să le văd numele, chiar dacă nu îl reţin. Şi, poate, să am imaginea maşinăriei care face posibilă o Realizare, oricare ar fi ea (nu ştiu dacă asta vine din faptul că am preferat, mereu, să fiu parte a maşinăriei; a fi imaginea ei este o altă meserie, la care nu cred să mă pricep).
Cu Amalia Enache, după proiecţia filmului Aferim!, care a deschis Festivalul Filmului European la Hunedoara. Foto: Sebastian Bârgău
Am revăzut pe dinăuntru Casa de Cultură din Hunedoara ieri, 29 mai, după foarte mulţi ani. Vreo douăzeci, teamă mi-e. Aceleaşi săli somptuoase, aceleaşi scări de marmură, tavanul înalt şi scena. Emoţie.
Apoi au început să vină oamenii. Cine a organizat vreodată un eveniment public ştie ce înseamnă să aştepţi să vină oamenii, să te întrebi dacă vine cineva, câţi vor veni, cum li se va părea, dacă e totul în regulă, dar dacă am uitat ceva important?
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor, parcă mai frumos decât mi-l aminteam. Foto cu telefonul: Călin Hera
Am regăsit Castelul din Hunedoara parcă mai frumos ca nicicând. Poate că am şi ateptat cu mai mult nesaţ ca nicicând reîntâlnirea. Clasic. Puternic. Frumos. Ca un sentiment, care nu dispare.
Vedere din Hunedoara. Castelul Corvinilor. Sursa: castelulcorvinilor.ro
În urmă cu câțiva ani, nici mulți, nici puțini, un prieten mai mare era nemulțumit că pe noua autostradă, construită de-a lungul râului Mureș, nu există niciun indicator rutier către orașul Hunedoara. De curând am aflat că în frumoasa noastră gară nu mai vine și nu mai pleacă niciun tren. Privită superficial și de departe, cele două detalii dau imaginea unei izolări și a unei resemnări, a unui drum închis și abandonat. Ceea ce e fals. Sau, în orice caz, o poveste depășită. În ultimii ani sunt din ce în ce mai mulți oameni vin cu nesaț să viziteze Castelul Corvinilor, probabil cea mai valoroasă bijuterie arhitecturală și simbolică a Hunedoarei. O frumusețe. Un element de continuitate și de trăinicie. Castelul reprezintă un reper și o cale. Faptul că numărul vizitatorilor crește, și încă vertiginos, este cel mai bun indiciu că de aici trebuie pornită renașterea Hunedoarei: de la valori, tradiție și cultură.
Nu credeam să văd vreodată așa ceva: pe o ploaie câinească, măruntă, temeinică, podul de la intrarea în Castel plin ochi de oameni, care așteaptă cuminți să dea 35 de lei ca să viziteze. Asta mi-a povestit un amic din Hunedoara, referitor la ziua de 1 Mai. A fost un record de vizitatori. Lucrurile nu s-au oprit aici. A urmat Noaptea Muzeelor, când Castelul a fost vizitat de 6.000 de oameni! Peste 600 de oameni pe oră, adică mai bine de 10 oameni pe minut. La fiecare cinci secunde, cineva a intrat pe poarta Castelului. Nu știu cum vedeți voi, dar asta mie îmi arată un interes incredibil!
Vedere din Hunedoara. Vedere spre curtea interioară a Castelului Corvinilor. Foto: Remus Suciu
La Casa de Cultură din Hunedoara (pe atunci i se zicea Cinema ”Arta”) am ținut prima oară o fată de mână. Avea un inel cu pietricică roșie, era frumoasă foc, o chema Felicia și eram colegi de grupă. Grupa mijlocie. Tot acolo, într-o săliță de la etaj, ne întâlneam cu Eugen Evu, Lucian Murărașu, Virgiliu Vera, Sergiu Vintilă, Ovidiu Băjan, Nuța Crăciun și gașca la cenaclu. O grămadă de amintiri.
Vedere din Hunedoara. Castelul orașului, orașul castelului. Foto: Remus Suciu
Dacă aveți chef și de altceva în afară de tradiționalele beții de 1 Mai de la mare, luați în calcul un eveniment interesant, care se va desfășura într-un loc cu adevărat fain: Castelul Corvinilor din Hunedoara (care, în vremea copilăriei mele, se numea Castelul Huniazilor). Nu e vorba doar de o vizită la castel, deși nici aceea nu e de colo, ci de un eveniment dublu: Dracula Festival şi Târgul European al Castelelor (1-3 mai, Hunedoara). Preferatul meu e Marele Turnir, dar nu m-aș da înapoi nici de la premiera unui documentar artistic aşteptat de iubitorii istoriei medievale şi ai filmelor fantastice gen Game of Thrones – „Istorii despre Vlad Voievod Drăculea”.
