Posts tagged ‘schi’

13/01/2016

Ziua aceea în care îți înveți fiul să schieze (MfC)

busteni kalinderu (3)

Vedere din Bușteni. Mascotă la baza pârtiei Kalinderu. Foto cu telefonul: Călin Hera

Ziua aceea în care îți înveți fiul să schieze. Așa ceva nu se poate uita.

P.S. Abia aștept să vă văd fotografiile de la Miercurea fără Cuvinte.

read more »

Anunțuri
10/07/2015

Prima mea lecţie de schi

În vârful dâmbului de lângă tereasa cabanei, băieţelul în vârstă de șase ani pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiți, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Monitorul lui personal de schi, Ștefan F., salvamontistul, i-a fixat bocancii de schiuri. Schiuri roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat precum fiul.

read more »

06/10/2010

Prima lecţie de schi

În vârful dâmbului aflat lângă tereasa cabanei, băieţelul pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiti, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Fara, salvamontistul, i-a prins schiurile, unele roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat.

Fara mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.

Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă şi înspăimântat, deopotrivă, uită tot ce a învăţat la teorie şi cade. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumni, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele, decât foarte puţin.

Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Lăsaţi-l să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Fara, apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.

Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să- şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni. 

Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.

Când a reuşit să se ridice, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. S-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit tatăl lui (peste care ninsese) la el. L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile.

Copilul nu şi-a dat seama atunci, dar, după foarte mulţi ani, când îşi aminteşte la detaliu întâmplarea, o are în faţa ochilor, ca pe un film vechi, ştie că tatăl lui avea lacrimi în ochi.

%d blogeri au apreciat asta: