Posts tagged ‘proza scurtă’

06/09/2018

Cine este doamna Olimpia

Afiș mare pe coloanele de la cea mai nouă stație de metrou: s-a pierdut o femeie în vârstă de 87 de ani. Fotografia alb-negru a unei doamne apatice surprinde un ușor licăr în ochii femeii. Sau o eroare a copiatorului. O cheamă Olimpia și ține mâna stângă în poală. Are un inel subțiat, cu o piatră frumoasă, nefiresc de frumoasă.

read more »

Reclame
02/04/2014

Cugetarea lui Simion

Copil fiind, Simion Dumitrescu ar fi putut fi descris prin două cuvinte: isteţ şi meditativ. Prima cea de a doua calitate, termenul fiind folosit mai degrabă ca un eufemism. De aici provenea principala nemulţumire a părinţilor şi, mai apoi, a profesorilor: Simion era vădit mai aplecat spre meditaţie decât spre a-şi folosi isteţimea la ceva, la orice. „Desenează, cântă, citeşte, scrie, rezolvă probleme la matematică sau ieşi afară şi bate mingea, trage fetele de codiţe. Fă ceva!”, îi spuneau ai lui, din ce în ce mai disperaţi.

Într-un târziu s-a întâmplat şi cu Simion ceea ce se întâmplă de obicei cu aproape toată lumea: cum-necum a terminat o şcoală, un liceu, a învăţat să înoate, să se dea cu bicicleta, a intrat la o facultate, a primit o diplomă, a obţinut o slujbă şi aşa mai departe. Fiind nu doar isteţ şi meditativ, ci şi frumuşel, Simion a picat cu tronc multor domnişoare, ba chiar şi unor doamne sensibile.

Dintr-una într-alta, Simion s-a pomenit

read more »

10/10/2013

Cum s-a transformat nea Lică în dl. Lică

Dl. Lică face parte din categoria aparte a oamenilor care au convingeri. De exemplu, ştie precis data la care a făcut necesarul salt calitativ de la „nea” la „domnul”: 10 octombrie 1988. Pe vremea aceea o curta intens pe Fosta. Desigur, totul se întâmpla în imaginaţia lui pentru că nea Lică, maistru la Fabrica de Ace, era un timid. Student întârziat la seral, roşea când trecea pe lângă el fata cu ochii mari, neobosiţi.

read more »

14/06/2013

Portbagajul Omului Bun

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Lucra deja de câţiva ani în Italia şi, imediat ce şi-a permis, a adus-o pe maică-sa în vizită. Femeia (64 de ani)*, s-a bucurat, a umblat, a mâncat, a băut, a râs şi, cam pe când venise vremea să se întoarcă în România, a murit. Îi venise ceasul.

Ca s-o îngroape acolo, fiică-sa ar fi trebuit să facă rost de 7.000 de euro. Atât sunt taxele. Ca s-o aducă în ţară, în scicriu sigiliat, transport în maşină autorizată sau cu avionul, era nevoie de ceva mai mult: vreo 10.000 de euro. Bănet, nu glumă. Problemă imensă.

Fata, înspăimântată de aşa o situaţie,

read more »

24/08/2011

Cafeaua de dimineaţă

mare 054

Bucătar de gips hâd la Venus. Foto: Călin Hera (aug 2011)

Gimi, Puiu şi Bilă, îmbrăcaţi corect (dar cu vestoanele descheiate) îşi beau cafeaua. Încă nu s-au adunat clienţi pe terasă, e prea devreme. Cel mai supărat e Gimi.

read more »

19/07/2011

Jocuri live, în faţa blocului

Extraterestrul 239810022001.34jkldiu.99 fusese şef de promoţie la Academia de Extratereştri Perfecţi. Ştia tot despre tot. Putea să-şi ţină respiraţia timp de 59 de minute dacă-l scufundai cu capul într-un butoi cu bere rece la, să zicem, orele 14.00 într-o zi de iulie. Dar nu ştia să joace table. Învăţase bakgammon – nu l-ar fi bătut nici cel mai mare trişor din cartier, cu zarurile lui măsluite cu tot. Dar la table era altceva, pentru că în ecuaţia jocului intrau bretelele, chelia, burtica şi miştocăreala făcută de jucători şi de chibiţi.

read more »

10/10/2010

Servesc patria. Pe sub paturi

Căpitanul s-a îmbătat iar (căpitanul ăla de a bătut plantoanele la Ferma Filipoiu şi l-au adus disciplinar la noi). I-a pus pe veselari (soldaţii care făceau de serviciu la bucătărie) să facă lună sub chiuvete, la colţurile sobei şi în alte locuri mai grele. Apoi, pe unul de-i student la Conservator l-a pus să cânte la tăblia mesei. Golanii s-au pornit pe un râs nebun (au râs de tip) şi au dus vestea. A ieşit haioşenie mare.

Căpitanul a aflat miştourile şi a venit val-vârtej în dormitor. V-a plimbat târâş pe sub paturi, v-a îndoit cu zeci de genoflexiuni, apoi v-a ţinut drepţi, pe două rânduri, vreme de 45 de minute. Ăia care se clătinau, băgau 30 de flotări, apoi luau iar poziţia drepţi. Tu ai tras trei ture de flotări; ultima ai vrut tu s-o faci, simţeai că mori dacă mai stai aşa, nemişcat ca o lumânare.

Ceea ce vi s-a părut interesant a fost că, deşi venise la voi clătinându-se (era beat muci), s-a căznit să stea şi el cât mai nemişcat cu putină. Adevărat, nu în poziţia drepţi, da’ orişicât.

La final, v-a ţinut o morală împleticită, din care aţi reţinut că el e şeful, că voi suntem nişte amărâţi de tecemişti, în vreme ce ăla care a cântat la tăblia mesei e un artist. „Bă, de mine puteţi rânde şapte ore, mă doare-n cur. Da’ vă ia mama dracu’ dacă râdeţi de pianist, boilor!”, a încheiat şi a plecat. Aţi rămas muţi vreo două minute. Stăteaţi drepţi şi nu puteaţi zice nimic. Căpitanul lu’ Peşte spusese ceva acolo şi vă gândeaţi la asta.

De la voi a plecat la bucătărie, să-i buşească pe ăia care au turnat. S-au înjurat urât, ăia au aruncat cu roşii după el, şi-au tras pumni în freză, s-au înjurat. Cică şi-a băgat nu ştiu ce în partid (unu’ dintre ăia care au dat cu roşii era băiatul nu ştiu cărei goange). A ieşit hărmălaie mare. A doua zi a venit la fermă un colonel, un maior CI, miliţie. Pe voi v-au trimis mai devreme la câmp, abia le-aţi văzut descinderea. Ăia de la Lunca, cu care v-aţi întâlnit, spuneau că fuseseră unii în civil pe la ei şi că povestiseră, cu lux de amănunte, despre căpitan. Aveau ciudă pe el, cred că au şi inventat puţin. Oricum, când v-aţi întors la Gemenele nu l-aţi mai găsit pe căpitan. Fusese din nou mutat. De data asta, cică, a fost mult mai grav pentru el.

06/10/2010

Prima lecţie de schi

În vârful dâmbului aflat lângă tereasa cabanei, băieţelul pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiti, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Fara, salvamontistul, i-a prins schiurile, unele roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat.

Fara mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.

Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă şi înspăimântat, deopotrivă, uită tot ce a învăţat la teorie şi cade. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumni, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele, decât foarte puţin.

Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Lăsaţi-l să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Fara, apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.

Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să- şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni. 

Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.

Când a reuşit să se ridice, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. S-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit tatăl lui (peste care ninsese) la el. L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile.

Copilul nu şi-a dat seama atunci, dar, după foarte mulţi ani, când îşi aminteşte la detaliu întâmplarea, o are în faţa ochilor, ca pe un film vechi, ştie că tatăl lui avea lacrimi în ochi.

%d blogeri au apreciat asta: