Posts tagged ‘Proza Arhiscurta’

06/05/2021

Pașii noștri cei de toate zilele

Ilarion stă pe bancă în fața blocului și mestecă vorbe în gând. A prins o dâră de soare și se dezmorțește. Îl așteaptă pe băiatul trimis să cumpere pâine, apă, mere și ce-o mai fi. „Ia telefonul ăsta cu tine, să te sun dacă-mi mai vine vreo idee”, i-a zis. Puștiul nu s-a întrebat cum o să-l sune fără să aibă telefonul la el. Dar a văzut că Ilarion n-a numărat restul și nu s-a uitat în pungă. Ci, doar, cu un zâmbet de satisfacție, în aplicația din telefon, aceea care-i numără pașii făcuți zilnic.

05/05/2021

Poemul omului invizibil, fără restanțe la întreținere

Doamna Ana a constatat că e fix o săptămână de când nu a mai ieșit din casă vecinul de la 47, cel pe care nimeni nu-l vede, nu-l aude. Da, ce-i drept, și el e cam tăcut. Nu salută, nu e salutat, nu zâmbește, nu e încruntat (așa ar putea începe Poemul omului invizibil, fără restanțe la întreținere). Au chemat poliția, pompierii. A venit și un blogger. Vecinul era în fotoliu (Netflix). Făcea pe mortul. Truc vechi. L-au zgâlțâit. A clipit. Tentativă de sinucidere, au menționat în procesul verbal. Era mai bună tentativa de a trăi.

04/05/2021

Subiectiv

Prima oară când ești pe un traseu de creastă, ți-e teamă. Îți vâjâie capul, ți se amestecă frica pură și mândria. Apoi te obișnuiești. Te împaci cu muntele, îl înțelegi, te cunoști mai bine pe tine însuți. Ți se pare firesc să ajungi acolo, să privești de sus. Te simți bine, ești puternic, în formă. Tinerețe fără bătrânețe, asta crezi că ai obținut. Apoi intervine ceva. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ți se pare că în fiecare săptămână e un pic mai sus vârful. În loc să-l urci, îl povestești.

Etichete: ,
03/05/2021

Parcă

O băbuță traversează strada și n-o ajută nimeni. Ajunge pe trotuarul celălalt și se oprește un pic să-și tragă sufletul. Vuietul străzii i se pare mai obositor decât cei câțiva pași pe care îi mai are de făcut până la intrarea în Oficiul Poștal. 
Își face curaj, scuipă-n sân, pornește mai departe, apoi își amintește ceva. „Sunt și eu om, chiar dacă sunt Superman”, zice ca pentru ea și se întoarce lângă semafor, apasă pe buton și așteaptă să se facă verde.
– Parcă erai băbuță, zice un trecător.
– Nu-i așa?

Etichete: ,
02/05/2021

A iubi

El merge pe drum, ea merge pe drum sau stă, se întâlnesc, se iubesc, au un copil. El o iubește pe ea și îl iubește pe copil. Ea îl iubește pe copil și are grijă. Copilul îi iubește pe amândoi, apoi devine adolescent. Tatăl îi iubește pe amândoi, dar nu arată (e ca o stâncă), mama îl iubește pe copil și are grijă, copilul se îndrăgostește de cineva de vârsta lui. Apoi copilul are un copil, pe care îl iubește, tatăl îi iubește pe toți, mama îi iubește pe copil si pe copilul copilului și are grijă. Dumnezeu e ca tatăl, îi iubește pe toți (dar mulți nu înțeleg că e ca o stâncă) și ca mama – are grijă. Fiul lui Dumnezeu îi iubește pe toți. Și le arată.

Etichete:
30/04/2021

Zâm. Zâmbet

O femeie tânără merge pe trotuar și parcă zâmbește (așa e mersul ei). Zâmbetul e ceva contagios. Se ia. Însă doar dacă te afli la distanța socială potrivită. Dacă ești prea departe, nu-l vezi. Dacă ești prea aproape, ești prea aproape ca să mai conteze și s-ar putea să-ți vină pur și simplu să săruți buzele care zâmbesc. Atunci zâmbești tu, însă doar în sinea ta. Zâmbetul se ia și dacă ești prea departe. Ca acum, de exemplu. Femeia cu mersul ca un zâmbet poate că nici nu e foarte tânără. Dar așa pare.

Etichete: ,
28/04/2021

Stins

S-a mai stins o viață. În urma ei, două lumânări aprinse în fața ușii. Locuia la etajul VI, dar nu știu cine era. Nu știu ce a făcut, cât a trăit, cum a trăit, dacă a fost un om bun. Dacă a avut sau nu copii. Probabil că ne intersectam prin fața blocului și ne salutam amabil. Poate chiar ne zâmbeam. Dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, la câteva sute de metri de bloc, poate nu l-aș fi recunoscut. E doar o presupunere. Poate îl știam, poate nici nu-mi voi da seama că nu mai e. Sau poate era o doamnă.

27/04/2021

Cele zece zile ale lui Ilarion

Ilarion și-a pierdut portofelul în care avea ceva bani, cărți de credit, permisul de conducere și buletinul. A blocat ce era de blocat, apoi a intrat în faza de reconstrucție: s-a bărbierit, s-a tuns, și-a pus sacou, a completat o cerere, a plătit o taxă, a stat la o coadă, a ținut spatele drept și a privit înainte fără să clipească. „Veniți peste 10 zile pentru buletin”. Când a întrebat cum poate dovedi, până atunci, că e el, doamna de la ghișeu a ridicat din umeri.

Neavând o identitate demonstrabilă, va fi ca inexistent. Dacă, neavând buletin, oamenii nici nu îl vor mai vedea? Vor trece, pur și simplu, prin el? Nu îi vor răspunde la salut? Dacă, privindu-se în oglindă, va vedea doar peretele din spatele lui însuși?

Ilarion simte dintr-o dată cât de importantă e, totuși, fiecare secundă în care ești perceput.

Dl. Lică tace. Ilarion știe că va spune ceva și abia așteaptă să afle ce. „Ți-am cerut vreodată buletinul când am stat de povești la o bere?”, întreabă dl. Lică într-un târziu.

26/04/2021

A fi aș fi

Altădată, aș fi încălecat pe-o șa. Uite-așa! Aș fi călărit, aș fi ajuns, aș fi descălecat. Aș fi priponit calul de un gutui, în spatele foișorului, i-aș fi adus apă și fân. Apoi aș fi salutat mesenii. I-aș fi făcut un semn hangiței. Aș fi înfulecat rapid, aș fi băut zdravăn. Aș fi râs, poate chiar în hohote. Aș fi ciupit corzile unei cobze. Aș fi ciupit hangița. Aș fi adormit butuc, m-aș fi trezit devreme, aș fi încălecat pe-o șa și tot așa. Dar am urcat în mașină, am plecat, am mers, am ajuns.

Etichete: ,
25/04/2021

Nicăieri nu e mai duios ca acasă

S-a întins la drum înainte de răsăritul soarelui. Plouase. O ploaie rece, pe alocuri cu bulbuci. Știa că nu va fi ușor. Și asta nu doar din cauza emoțiilor mari, care pe unii ar putea chiar să-i răpună (auzise că au existat cazuri). Ci și fiindcă drumul era presărat cu pericole, multe dintre ele fatale. Dar chemarea era prea puternică. Cum adică să se dea bătut?!

…Târziu, ajuns de partea cealaltă a trotuarului, s-a ghemuit în cochilie șoptind duios: „Acasă”.

Etichete: , ,
24/04/2021

Un autor găsit printre personaje

Trăia odată un om cu suflet mare. În afară de suflet, avea și o gură mare. Imensă. Ar fi încăput lejer în ea un pescar, o balenă, niște câini și încă ar mai fost loc de rafturi întregi cu texte scrise mărunt (gura lui mare se exprima în scris).

read more »
Etichete:
23/04/2021

Locul și blocul domnului Lică

Ca orice personaj, dl. Lică poate avea zeci de ani în șir aceeași vârstă. Personajele se pot plimba dezinvolt pe Scara Timpului (dacă Autorul vrea să transmită ceva anume sau pur și simplu nu e atent). Există și personaje nervoase, care se încăpățânează să rămână într-o anumită ordine firească a lucrurilor. Dar dl. Lică are simțul umorului și nu se supără dacă e plimbat încoace și încolo, câtă vreme rămâne locului. Iar dl. Lică s-a obișnuit cu locul lui. Cu locul și cu blocul.

16/04/2020

Astăzi ne-am despărțit

Azi am oficializat o despărțire produsă de câțiva ani. Cel puțin trei. Poate patru. Nu contează câți. Am stat sub același acoperiș ani buni, frumoși. Cândva mă făcea să mă simt special. Apoi s-a rupt ceva. Iremediabil. Definitiv. Așa au fost vremurile. Nu caut scuze. Nu e cazul. Îmi asum. O asumare e și aceea că am suportat toate costurile lună de lună, fără să cârtesc. Nu fiindcă aș fi vreun gentleman sau de dragul anilor buni petrecuți împreună. Nu. Doar că nu m-am prins că plătesc pentru ceva ce nu-mi mai folosea. Iar azi am reziliat contractul. Ironic, am făcut-o la telefon. La smartphone, mai precis. Telefonul fix a devenit istorie.

Etichete:
08/04/2019

Un om sclipitor

– Ce om mare!

– Uriaș.

– Colosal.

– O adevărată legendă vie.

– Un monument.

– Și ce minte-brici!

read more »

14/01/2019

Destinul omului cu părul blond

Era odată un om cu părul blond. Asta era o problemă, deoarece locuia în Țara Oamenilor cu Părul Grizonat. Toate drepturile, onorurile, privilegiile, le reveneau grizonaților. Cine nu avea norocul să se nască direct cărunt (un caz la un milion), era lipsit de orice șansă socială, politică, profesională. Era ostracizat până la vârsta senectuții. Pe care puțini o atingeau fiindcă lipsea speranța. La ce bun?, se resemnau tinerii. Tot ce aveau de făcut era să tragă de timp. Să trăiască-n doru’ lelii. Abia aceia care ajungeau (deja blazați) la primele fire albe de păr începeau să-și facă unele calcule, dar nu mai prea aveau cu ce.

read more »

28/12/2018

Povestea de dragoste perfectă (în fix 500 de semne)

E bine să întâlnești femeia potrivită în locul potrivit, la momentul potrivit. Cei patru prieteni par a fi descoperit Povestea de Dragoste Perfectă. Ciocnesc. Se bucură. Și totuși, își beau seara într-o cârciumă, în loc să fie cu femeia potrivită. Unul o întâlnise la locul potrivit, dar nu era momentul. Pentru altul, momentul fusesese tocmai bun. Locul, nu. La al treilea: loc ideal, moment propice, dar… “Nu era femeia care credeam că e.”
Ilarion tace. „Problema a fost la mine. Nu eram eu ăla”.

read more »

01/11/2018

Dialogurile ilarionice

Dl. Lică trăiește încercând să se delecteze cu fiecare oră din viață. Ar fi hilar să pretindă că se delectează cu fiecare minut sau chiar secundă. S-ar păcăli în primul rând pe el însuși. Și nu e genul. În schimb, dl. Lică știe foarte bine că fericirea poate dura uneori doar o clipă, iar alteori îți trebuie ani să conștientizezi că ai trăit cu adevărat acea clipă. Dar asta e o altă poveste. Acum, dl. Lică trebuie să îi răspundă lui Ilarion la întrebarea dacă „după” mai este ceva și dacă da, ce? Trebuie să mai fie, explică dl. Lică, altfel n-ar avea rost. Dar dacă nu mai e nimic?, insistă Ilarion. Că n-ai de unde să știi. Hm, zice dl. Lică, și dacă n-ar mai fi nimic, tot ai mai rămâne o vreme în gândurile celor care își vor aminti de tine. Ceea ce poate fi deopotrivă fain și riscant, fiindcă totul devine subiectiv. Degeaba faci, dacă supraviețuitorul tău nu a priceput sau a înțeles grești. Dar eu am noroc, a mai spus dl. Lică și l-a privit pe Ilarion în ochii. Iar ochii albaștri ai prietenului său mai tânăr au scânteiat în fel aparte. 

read more »

16/12/2016

Leacul lebedelor

Vedere din București. Conturul celei mai frumoase lebede albe din oraș. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Conturul celei mai frumoase lebede albe din oraș. Foto: Călin Hera

Când a conștientizat despărțirea ireversibilă de Fosta, dl. Lică și-a pus problema sinuciderii. N-a mărturisit nimănui acest lucru. Oricum, tăcuse zile în șir. Gândul de a termina cu tot și cu toate a durat 2-3 secunde (cât durează un gând), dar l-a înspăimântat. Ce naiba? Cât de prost să fiu?! A tras draperiile, a deschis ferestrele, a încuiat ușa în urma lui, a pornit motorul și s-a trezit din transă abia pe malul apei. O băltoacă. Și totuși, i s-a părut că a zărit o lebădă albă, clasică, maiestuoasă. Știa că n-are cum fi așa ceva acolo, a rămas convins că lebăda i-a cântat. Așa că s-a ridicat și a plecat. În alt oraș, în altă viață.

12/12/2016

Sebi are note proaste și un număr indecent de absențe la școală

Sebi are note proaste și un număr indecent de absențe la școală, ceea ce îl descumpănește pe Ilarion. „Noi nu eram așa”, îi spune domnului Lică în timpul tradiționalei beri de luni seara. Dl. Lică își privește prietenul cu mult drag: „Nu contează cum eram noi. Eram altcândva. Ai un copil bun. Bucură-te de fiecare clipă împreună cu el. Ajută-l, atât  cât poți, să își găsească drumul. Îl va găsi, fii pe pace, și va face cea mai bună alegere. Nu-l presa. Dar arată-i că îți pasă. Și caută împreună cu el”.

%d blogeri au apreciat: