Posts tagged ‘poeme’

15/11/2013

mici proteste

priveşte-i cu îngăduinţă maestre
ar vrea să vadă cucuie să spargem ferestre
să scârţâie uşi să cânte orchestre

de vaiete nobile dar foarte terestre
ar vrea să ne vadă pocnindu-ne peste
obraji să ne facem unii altora feste

i-aşteaptă acasă iubite neveste
avide de multe detalii despre aceste
fandări elegante scatoalce modeste

cu toţii vor da mai apoi lumii de veste
despre un alt fel de încă nespusă poveste
în care totul devine exact ceea ce este

Anunțuri
Etichete: ,
16/04/2011

dinspre cuvinte numai de bine

dinspre cuvinte numai de bine
au gust şi miros se cheamă că-s vii
iscă râd circulă (mie îmi mi)
fiecare e (altfel spus) despre mine

mă mir şi lumea trece mai departe
cu zgomot (deci superficial)
desluşesc un eşec social
ca o frică (prostească) de moarte

am ieşit din dimensiunea a treia
totul e simplu capătă sens
în punct (unde traiul e dens)
dar aici lipseşte femeia

18/12/2010

tu în lumea mea

eşti minunată
de parcă
o zână din altă lume
a coborât din cer
c-o barcă

în lumea mea
(cam leoarcă)
în care împrejurul
cu tine
să rimeze-ncearcă

iar eu
împovărat să caut
par că
stau rezemat
în biata-mi arcă

Etichete: ,
06/11/2010

undeva între ieri şi mâine

coboram în cetate (tiptil)
împreună cu mine-copil

am mers mult slăbisem un kil
mersul devenise ostil

mă-ntorceam ca un câine docil
(renunatesem deci la exil)

se mira copilul din mine (debil)
cât de mult mă implic inutil

eram eu (ca un fitil
între mine-naiv şi mine-abil)

m-am întors din cetate umil
(eram dintr-o dată subtil)

Etichete: ,
16/10/2010

o săptămână cu femeia albastră

te-au dus la spitalul de nebuni
ai nevoie de linişte ziceau şi de un pat bun
se scumpise brânza de capră (încă de luni)

marţi vă băgau (în nas) câte o pană de gâscă plouată
curăţau gândurile ca pe sinusuri
puncţie mentală îţi facem (erai în armată)

culcat (zicea sergentul) sforăiaţi cu gândul la femeia albastră
era departe dar vorbea frumos (vorbea cu sânii)
miercuri auzeai cum apare la fereastră

joi mai era acolo (la nebuni) un maior de securitate
l-au închis într-o cameră fără lumină
vă împuşc pe toţi (ar fi zis) ba o-mpusti pe mă-ta în spate

vinerea se dezbrăcau cucoanele de ofiţeri se dădeau una pe alta cu tuş
râdeau ţinându-se de păr (aşa ieşeau în curte)
veniţi înapoi proastelor iaca venim acuş

sâmbătă erau coapte ca nişte turte
se arseseră cu maiorul de securitate (chibrit îi ziceau)
culcat striga cuconetul prin curte

apoi au dărâmat spitalul de nebuni au pus caprele să pască printre smârcuri
uite-aşa ai uitat de femeia albastră
închideai ochii şi vedeai molozul cu sfârcuri

02/10/2010

pe brânci (ca atunci)

cică hai la tarla că dau ţiganii (m-am dus)
ce dau am întrebat pe drum
dau în brânci

era lună am parcat lateral (de-a lungul şanţului)
încremenise maşina în noroi
se auzea un zgomot ciudat bârrr cârrr mârrr zbârrr

uite-i şi pe viteji
de ce furaţi mă porumb
calicilor (erau mai mulţi) că vă rabdă pământul

era o luptă inegală (aveam să constat)

îmi plăcea să simt cum îmi curge sângele
maşina era albastră aveam un ştiulete înfipt în cap
acesta e tricolorul (mi-am zis)

aşa a venit moleşeala (cred)
atât a rămas din recoltă
am muncit pe brânci (ca atunci)

11/09/2010

mirare cu grăunţe

ai murit dar încă îţi cresc unghiile
încă ai părul ciufulit şi parcă ai spune ceva
puţină atenţie (vă cer) o secundă de linişte

ca atunci când (tânăr fiind) mi-au tăiat
un neg de pe fund
un neg uriaş mi-au spus ai copii (n-aveam)

umple negul cu boabe de grâu (au spus)
uite pun un pumn de boabe înăuntru
îl leg cu aţă de prelată (o aţă tare)

era ca o minge neagră se auzeau grăunţele (zornăind)
ia-l acasă şi du-l copiilor să se joace cu el
găseşti tu nişte copii (până-i faci pe ai tăi)

ce-i prostia asta (m-a întrebat prima soţie)
de ce ai adus negul acasă (plin cu grăunţe)
păi dacă mi l-au dat

iaca acum am murit (e ciudat)
vă miraţi că vorbesc că-mi cresc unghiile
eu (unul) mă mir

Etichete: , , , ,
29/05/2010

Memoria veghiind… (de Lucian Murărasu)

Autor: Lucian Murărasu

Argintul înnegrit al sfeşnicelor, două, şi urmele scurse
de ceară – chipul tău pustiit, ascunde deopotrivă :
o umbră străvezie şi un hieratic nimb – in ninsele cristaluri
transpare înmiit, acelaşi – si felurit, în parte – chipul tău
fără chip, din verniuri răzbate melancholia ingenii –
imagine răsfrântă din pata de lumină prelinsă pe obraz,
contururi ispitite de-acea întunecime, parcă ieşind din ramă,
un zâmbet ca un abur pierdut în clar-obscur ;
de aş atinge pânza, ca mângâind alt’dată,
s-ar spulbera, am teamă, odată cu pustiul –
si nimbul si aburul si umbra…..
memoria veghează de dincolo de stări.

Fructele în adăstare, pe tăvile lucind, prea-plinul de culoare
in coşuri răsturnate, grămezile abunde –
pe mesele întinse, ce-abia îşi ţin povara, ciorchinii grei
de-a valma, şi miezuri desfăcute, cu licăr viu în sâmburi ;
într-un răsfăţ de-arome – ochiul tău a secat –
un timp concav adună aceaşi risipire de pofte
neştiute – în cupe, în clondire, licorile trezite şi limpezimea lor,
savantă rânduire de saţii levantine închipuind festinul ;
de aş întinde mâna, mi-e gândul vinovat,
s-ar risipi – ştiu bine, odată cu ispita –
si gustul si culoarea si aroma …
memoria veghează de dincolo de timp.

Atlazurile albe pe lemnul ros de carii si scorojit – drapând
oglinzile in ape ce năruiesc pereţii,
apăsătoare aripi – pe bronzurile vechi aşternere pioasă,
solemnă si devreme, pe chipul tău alboare –
acoperind cu foşnet un timp neîntâmplat,
ca pleopele căzute – un soi de umilinţă
s-a cuibărit în forme, sub falduri scurse lânced,
sub netezite cute, alcătuiri învinse de-aceeaşi resemnare ;
de aş atinge faldul incremenit pe umbre,
ar dispărea, de-aievea, – odată cu prisosul –
şi forma si conturul…
memoria veghează de dincolo de lucruri.

Deschisă la-ntâmplare sau dinadins, acolo, pe-un colţ de scrin,
cu file-ngălbenite şi mirosind a seu, o carte –
pe-ncremenirea cărei s-a aşternut subţire, colbul – şi pânza
începută de un păianjen-scrib, urzind răstimpului măsura ;
„da quinci inannzi il mio veder fu maggio
che’l parlar nostra, ch’a tal vista cede”, ***
citesc şi te invoc – ochiul tău nu mai vede – sigiliile de
taină sub care stă-nţelesul, – din margine in margini – năvădite ;
de aş atinge colbul, ca presărat pe rânduri,
ar disparea-ntr-o clipă – odată cu eresul –
urma cernelii, litera, cuvântul, versul…
memoria veghează de dincolo de semn.

________________________________________
*** „De aici înainte vederea mea fu mai cuprinzătoare
Decât graiul nostru, care, la asemenea viziune, cedează. ”
(Dante – Infernul)

17/03/2010

Un poem special de la Eugen Evu


Eugen Evu, fotografiat de Remus Suciu la Castelul Corvinilor

Elegie la Simeria

Autor: Eugen Evu

Ninsori geloase muşcă pomii-n floare
Îţi aminteşti de-ntâia-mbrăţişare ?
La secerişu-ntâilor miresme
Rup, imprudente, vai, catapetesme

Nelocuite lumi din vis trezite
Altoi al vegetalelor ursite
Zădărnicind, cum noi între ispite…
Din seve tubluri sângele ne-mbie…

Un inefabil dor durut ca stigmă…
Cândva am nins şi noi- ce feerie!
În semiotica din interregn enigmă

Singur cu mine-n dalbe piruete
Sunt nu departe de tristeţea lor
Smerind cuvinte-n tandre epitete
Cu starea întâmplării desuete
De dumnezeu, căzutul în decor

Tind prăbuşite braţe-n propriul gol
În parcul dendrologic, la Simeria…
Mai ştii Magnoliei cum dam ocol
Ca goliciunii tale, Esotheria,
Să nu-i rănească nimbul- peţiol
Zburdând puzderia?

Şi neaua-i kimonoul de gheişă
Ce l-aş aşterne ca să-ţi dărui, pradă
Ca viscolirea asta de pastişă
Sfânt kimono- livadă…

Ah, gândul vinovat (ca de-un viol !)
Îmi fuge prin semantice grădini
Linţoliu neaua viscolind cu spini
Şi sturzii orbi se tânguie domol
Şi sum străini.

Şi nu departe şuieră adio
Un tren venind din noapte, Aurio!
Şi luna spartă-n ţăndări va să cadă
Ninsoarea va muri la semafoare
Şi nu voi fi nici eu – un vis la pradă-
Magnolii vântul n-o să mai doboare …
Nicicând Adio.

30/01/2010

Orfeu nou

Autor: Eugen Evu

Cel ce-a tăcut în mine cântând să-i placă lumii
Demult răbda să vină din necruţate sorţi
La pragurile-nalte trădarea ştiindu-i cum i-i,
Iertările ca leacuri din escolii cei morţi

Când am beut eu forma ulciorului odată
Am învăţat sărutul dar n-am ştiut să-l sting
Cu-a gurii tale vrană din cer desigilată
Dar zeităţii pradă, ca dar s-o nici ating…

Euridice-n Lethe s-a oglindit pe sine
Şi peste ape-o cântă doar capul meu
Să îmblânzească noaptea din stigmele divine,
Acum, ajuns la ţărmuri te regăsi-voi, zeu ?

Etichete: , , , ,
23/01/2010

Amintire cu poeme

Am descoperit ceva, un lucru care m-a pus pe gânduri. S-a întâmplat în urmă cu 21 de ani. Mai precis, la sfârsitul anului 1988. Publicasem un grupaj de poezii în revista „Amfiteatru” (redau mai jos un facsimil – versurile cu pricina vi le-am prezentat, aproape pe toate, de-a lungul timpului).

 

Fusesem felicitat. Primisem si niste bani. (Apropo, am primit în mână cam jumătate din suma de pe hârtie, pentru că „stii, suntem în renovări prin redactie, nu vrei să contribui si tu ca să dureze mai putin si să fie mai bine?”. Am acceptat fără discutie, eram entuziasmat de companie…)

Două-trei săptămâni mai târziu, am îndrăznit să mai propun trei poeme:
adună-ti
pădure de mesteacăn
poem pe prund

„Sunt bune”, mi-a zis Radu G. Teposu, „dar te sfătuiesc să nu le publici; ar fi un pas înapoi”. Mi-am luat hârtiile, le-am aruncat într-o geantă si am plecat. Nu eram supărat, nu eram dezamăgit, simteam că am învătat ceva important. Însă nu mai stiu ce.

18/01/2010

Ninsoarea cocorilor

cocorii sunt departe de acum
habar nu au ce e aia zăpadă
decupează felii frumoase de cer
undeva cu aripile
cu trupul lor săgetat de pământ

anotimpurile cocorii le-au inventat
între două acoperişuri de lemn plutitor
în formă de V
în formă de Antonio Vivaldi
pe care tot ei l-au inventat

cocorii sunt departe de acum
la ei nu ninge
din zborul lor în urmă
rămâne doar o dâră de fum
o formă ciudată

din care ninge

NOTĂ.
Am scris aceste versuri cu mulţi ani în urmă. Iar în această dimineaţă mi-am amintit de ele. Habar n-am de ce 😉

Etichete: , , ,
09/01/2010

Un poem de Eugen Evu

Retorica hermetică a absenţei

de Eugen Evu
L’orgue de Barbarie sanglotait
Une melodie oubliee, triste..
L’etais petrife…depuis toujours,
Le citte paraissait maudite…
George Bacovia

Retorica absenţei cultivă Utopia
Precum în cer, aşa şi pe pământ
Aud antimateria râzând
Când suferinţa-şi află nebunia
De a jertfi şi dărui drept pradă
Idolatriei zeitatea fadă

Suflete orb izbindu-şi de catarge
Cum sub furtuni bătrânul albatros
Memoria talazurile-şi sparge
Spre Acalmia visului frumos
Din care boala, ura şi smintirea
Nu-i vor afla nici morţii vreun liman…
Leac nu vor fi, doar unică Iubirea
Cât arde ne-mpreună an de an
Ce l-i s-a dat privirilor să vadă
Întunecarea minţilor, cretină,
O smulge ca prinos de mascaradă
Adulatorul nopţii din lumină.

Ci noi am auzit văzutul geamăn
Pendul de iederă şi azimut
Cunoaşterii, înger purtat şi spadă
De cheruvim la raiul nepierdut.

Etichete: , , , ,
02/01/2010

mamă

duoă cum închizi uşa te recunosc
îţi ştiu pasul de cum intri pe străduţa din faţa blocului
aş putea spune că te aud vorbind când bei apă

zâmbetul tău face parte din mine aşa cum vorbele tale
ştiu că fiecare copilărie a mea o luai în serios
şi joaca de-a teatrul de păpuşi căpăta o altă însemnătate

ţi-aş putea mângâia părul atât de aproape îmi eşti
ţi-aş putea răspunde la orice întrebare
aş putea să tac lângă tine ore întregi atât de aproape îmi eşti

NOTĂ. Prima oară i-am citit această poezie mamei mele. Era în anul 1985. În anul 1989 am publicat-o în revista studenţească ING, revistă despre care, e clar, va trebui să vă povestesc. Răgaz să fie!

Etichete: , , ,
19/12/2009

Ultima ţigară a şarpelui de casă

Primise ultima ţigară şi nu ştia
dacă trebuie să o savureze sau doar încerca
să respire, ca un vulcan pricăjit.

Lăcusta i se aşezase pe solzi, din greşeală.
Ulmii înfipţi în baltă urcau, cu fereală.
Era un joc de culori. Negreşit.

Nu demult, şerpuind, iarba foşnea.
Nu demult vânase o broască în balta ca o balama
între câmpie şi deal.

Nu demult venise băiatul cu julituri la genunchi,
ca un vânător nemişcat, ca un mănunchi
de muşchi încordaţi în asemenea hal

încât părea un lemn neted, un lemn nemişcat.
Apoi, ca un strănut din senin, ca un viscol uscat,
linia a fost întreruptă.

Atunci a plutit peste câmpia abruptă,
a muşcat din bucata de cârpă murdară şi ruptă
(aşa a rămas fără dinţi),

apoi a muşcat, ştirb, robinetul ruginit.
I s-a umflat burta de apă. Apoi, răstignit,
a scuipat broasca. L-a durut (de parcă ar fi avut zimţi).

Apoi a muşcat din ultima ţigară, cu ciudă,
a respirat ştirb ca printr-un tub, parcă vrând să audă.
Dar limba despicată n-a mai pipăit. Nu pe aici.

Acum se aude pielea şarpelui dată cu sare şi uscată.
Acum şuieră, când bate vântul. Acum e pătată.
Acum cade printre lemne. Acum e drum de furnici.

Etichete: , , ,
14/12/2009

poem de dimineaţă

afară-i întuneric văd doar un felinar

cu nimb în jurul frunţii ori poate-i un pahar

din care beau lumină la orele târzii

toţi călătorii vorbei care ştiau că vii

aşa ca-ntodeauna mai mult decât firesc

aproape fără zgomot şi totuşi pământesc

ca o tăcere-nalta adâncă întocmai ca un drum

tăiat printre cuvinte întors la mal acum

ca barca legănată de un mister anume

ca haina ne-mbrăcată cu mâneci fără nume

şi buzunare multe şi flori la subţiori-

cuvinte potrivite de nesfârşite ori

e încă întuneric luceşte-un felinar

chiar în fereastră parcă în camera mea chiar

Etichete: , , ,
12/12/2009

Linişte cu brumă

e mai târziu decât îmi permit să recunosc
e mai linişte decât o tăcere prelungită
dacă aş deschide fereastra întunericul ar face pleosc
s-ar sparge ca un geam în care lumina s-a făcut zob
apoi s-ar auzi cum scârţâie sticla mărunţită
ca o amintire risipită bob cu bob
de parcă ar intra în ochi ca un praf de întuneric

aş pipăi tăcerea aş zâmbi aş face o glumă
apoi ca o ceaţă topită într-un tablou ezoetric
liniştea s-ar transforma într-o brumă

obosit de alergare m-aş împiedica de două păpădii
patruzeci de paraşutişti mititei ar începe să plutească
cât mai departe cât mai departe până spre zi
tăcerea ar deveni neaşteptat de firească
către orele dimineţii doldora de seminţe
acolo unde e linişte şi bruma ajunge târziu
ca o spumă a nopţii întortocheată de dorinţe

Etichete: , , ,
21/11/2009

dimensiunea a patra iubirea

te iubesc cu auzul
ca într-o călătorie eu aici tu pe scaunul din dreapta
aud sunetul privirii tale ca un lac de dimineaţă în munţi

te iubesc cu mirosul
ca o floare a soarelui însetată de cer
ca o briză a mării cu obrajii bronzaţi cu nisip pe glezne

te iubesc cu pipăitul
ca linia vieţii din palma aşezată pe sâni coborând uşor
aşa cum se desprinde ziua de noapte pe dig

te iubesc cu văzul
ca într-un dans rotund pe un inel
cu rochia albastră cu rochia albă cu rochia mov cu rochia lăsată pe scaun

te iubesc cu gustul
ca un coş cu cireşe la sfârşitul lui mai
ca o sosire un ceai fierbinte o explozie de struguri

e ceea ce contează ceea ce vine ceea ce e
dimensiunea a patra iubirea
ca un secret ca o menire ca o continua si nepotolita foame

Etichete: , ,
07/11/2009

Pauză. Ca o virgulă

Mă aşez pe pământul gol pentru că simt nevoia să iau o pauză.
Pământul se roteşte în jurul propriei axe, aşa că
m-am gândit să stau pe aproape. (Există o cauză.)

E o idee reconfortantă să îţi imaginezi că te afli fix pe axă.
Că, într-un fel, eşti chiar tu buricul pământului.
Apar însă câteva neajunsuri care n-au habar de sintaxă.

Te-ntrebi: dacă totul s-ar învârti în jurul tău,
ce-ai putea să faci ca să nu te apuce ameţeala?
Cât de adânc ar trebui să te îngroape ca să nu-ţi pierzi capul în hău?

E o dilemă din care nu poţi să ieşi, până la sfârşit,
decât dacă te ridici şi mergi mai departe.
(Deşi ai avea tot dreptul să te simţi un pic obosit.)

Etichete: , ,
%d blogeri au apreciat asta: