Posts tagged ‘Evz’

09/01/2015

Planul B. De exemplu, şaorma

Sursa: foodpanda.ro

Sursa: foodpanda.ro

Pe la începuturile online-ului din România discutam cu un director al publicaţiei la care lucram despre cât de tare va fi internetul şi ce minunate oportunităţi va oferi. Era o discuţie pur teoretică despre o lume pe care ne-o imaginam, cu naivităţi inevitabile, ca fiind posibilă peste foarte mulţi ani. Am mai abordat subiectul, de-a lungul timpului, trecând în revistă ce fac deja alţii, având însă o inerţie mărişoară în a îndrăzni să facem şi noi. Nu eram copţi, nu era copt publicul, nu existau suficienţi cititori de presă pe internet, iar smartphonurile încă nu fuseseră inventate.

read more »

21/01/2014

Exerciţiu de supravieţuire. De la teambuilding la viaţă şi moarte

Imagine dintr-un autocar în care nişte oameni se întorc dintr-un temabuilding

Imagine dintr-un autocar în care nişte oameni se întorc dintr-un temabuilding

Într-un exerciţiu care sunt şanse mari să-ţi „pice” dacă participi la un teambuilding cu pretenţii psihologice eşti pus în situaţia în care tocmai s-a prăbuşit / a aterizat forţat avionul în care te afli. Ai supravieţuit, te afli, împreună cu epava şi alţi suprvieţuitori, într-un loc izolat (în mijlocul Oceanului / a unui deşert / în munţi) şi ţi se dă o listă de lucruri pe care le ai asupra ta şi ţi se cere să le ordonezi în ordinea în care consideri că-ţi sunt de cea mai mare trebuinţă. În funcţie de alegerile individuale şi de alegerea pe care o face, după negocieri, grupul în cai fost repartizat, psihologii trag nişte concluzii.

read more »

Etichete: ,
20/05/2011

Viata domnului Lică bate filmul…

… sau ceva de genul ăsta. Atunci când mi-am luat la revedere de la principalii mei colaboratori din redactia Evz, am citat, la un moment dat, din dl. Lică.

Etichete: , , ,
05/05/2011

Liana în America Centrală

Această prezentare necesită JavaScript.

Prietena noastră Liana s-a întors de curând dintr-o călătorie îndelungată prin America Centrală. A trecut deja multă vreme la prima ei astfel de ispravă, asa că putem vorbi despre un stil de viată Liana, bazat pe călătorii lungi si dese (cheia adevăratelor succese).
Vă îndemn să cititi jurnalul ei de călătorie (absolut special!)

read more »

16/03/2011

Am fost cu vreo cinci luni mai rapid decât Evz :P

Era în octombrie, anul trecut, când vedeam întâia dată pentru prima oară un fost autocar al echipei de fotbal 1. FC Koln. Am scris pe acest blog, că mi-a plăcut povestea, mi-a plăcut să-mi imaginez povesti petrecute în jurul acestei masini, un veritabil muzeu pe doar 4 roti.
Aseară am văzut subiectul în Evz (fără să fi vorbit în prealabil cu băietii). Si mi-a plăcut, am simtit un pic de orgoliu gâdilat. E de înteles?

UPDATE.
Ca să fiu sincer până la capăt, ceea ce a apărut la mine pe blog e doar un articol de blog. O poză, tzac-pac!, trei vorbe si gata postarea. În schimb, textul lui Adi Dobre se vede clar că-i muncit, documentat jurnalistic, aduce informatie, e muuult mai mult decât tzac-pac-ul meu. Ce-i al lui, i-al lui.

25/02/2011

Care va fi cel mai bun film

În deschidere, iată tableta TV publicată sâmbătă în Evz:

Am văzut toate filmele nominalizate anul acesta la Oscar, cu o notabilă excepție: „Win­ter’s Bone”. Mi s-a spus că acesta ar fi cel mai bun. Cum nu l-am văzut încă, nu mă pot pronunța. Sunt, în schimb, alte două filme tari. Primul e cel al fraților Coen, „True Grit”, alert, dur, în care Jeff Bridgess e memorabil în rolul șerifului Cogburn (ar fi OK dacă ar primi Oscarul pentru Cel mai bun actor). După părerea mea, însă, cel mai bun film rămâne „127 Hours”, bazat pe o poveste reală (un alpinist blocat într-un canion din Utah, care, după cinci zile în care își dră­muiește proviziile și încearcă, în zadar, să-și scape mâna prinsă între un perete de stâncă și un bolovan, își taie brațul ca să-și salveze viața). Actorul James Franco, care-l interpretează pe alpinistul Aron Ralston, duce de unul singur un film întreg, plin de suspans, inteligență și umor, o lecție de viață și o lecție de regie și scenariu (Dany Boyle, bazat pe caseta înregistrată de Ralston). M-ar bucura măcar un Oscar pentru cele 127 de ore.

Acum, iată provocarea:

Votați cel mai bun film, după părerea voastră, din cele zece nominalizate anul acesta la Oscar. Nu e un concurs de pronosticuri, e un concurs de preferinte.
Mai jos, lista filmelor (în ordine alfabetică), cu link către articolele pe care le-am scris despre ele, pe acest blog (în completare; acolo unde n-am scris încă, dau link către imdb.com).

127 Hours
Black Swan
The Fighter
Inception
The Kids Are All Right
The King’s Speech
The Social Network
Toy Story 3
True Grit
Winter’s Bone

P.S. Fiecare cititor al acestui blog are dreptul la trei voturi deodată.

22/02/2011

The Social Network m-a lăsat indiferent

Am ales să încep această postare punând fată în fată două fotografii: una a lui Mark Zuckerberg, fondatorul Facebook (am luat fotografia făcând un printscreen de aici) si alta a lui Jesse Eisenberg, actorul care îl interpretează pe Mark în The Social Network.

Pare că această preocupare, de a alege un actor care să aducă măcar nitel cu boss-ul de la Facebook, a fost mai importantă decât a alcătui o poveste mai acătări. Ce vreau să spun? Ar fi trebuit ca filmul despre unul dintre cele mai importante fenomene ale începutului de mileniu să fie ori o poveste romantată, ori o „analiză” ori, de ce nu, o comedie inteligentă. Ceva bine făcut, în orice caz, ceva care să-mi sugereze că mă aflu în fata unei grozăvii. Ei, bine, primul film despre Facebook e, consider, un rateu. Povestea e pretins inteligentă (prin flashback-urile utilizate, de exemplu), dar superficial construită. Neconvingător.

Nu mă asteptam neapărat ca spectatorul să îndrăgească vreun personaj (cred că doar Andrew Garfiled poate fi „îndrăgit” – joacă bine rolul de tip luat de fraier). Dar orisicât! Mă asteptam ca personajele să fie construite mai credibil, mai profund, mai ales că, toate, sunt în viată (da, impresia e că fiecare personaj important a fost creionat după negocieri dure, foarte piaristice, cu subiectul). Mă asteptam să înteleg ceva mai multe, să surprind calitătile deosebite care i-au făcut pe fondatorii Facebook să realizeze asa un mare lucru. La acest capitol, filmul mi se pare de-a dreptul superficial.

Pe de altă parte, filmul are un oarecare ritm, o oarecare tensiune, dar mi-e teamă că de vină sunt si asteptările spectatorului, care vrea să afle lucruri despre Facebook.

De-aia zic: parcă nu le dau dreptate nici lui Gorzo, nici lui CTP, decât atunci când critică filmul celălalt (vezi aici despre ce e vorba!).

P.S. Dar am deja un film preferat pentru premiul Oscar! Revin.

UPDATE.
Am scris o tabletă tv în evz.

26/01/2011

Incredibilele misiuni ale agentului special Oso

Agentul Oso, print screen de pe site-ul Disney Channel

Cine doreste, click pe foto pentru imagine mărită!


Disney Channel difuzează dimineaţa un filmuleţ despre isprăvile „agentului special” Oso. Un soi de ursuleţ de pluş care, dacă mă întrebaţi pe mine, are un IQ infim.

În fiecare episod, Oso ăsta trebuie să ducă la îndeplinire câte o misiune specială: să ajute un copil să se spele singur pe dinţi, un altul să pună o scrisoare la cutia poştală ş.a.m.d.

Agentul special Oso, căruia, cum am spus, pare să nu-i prea meargă mintea, aşteaptă de fiecare dată să i se spună „cei trei paşi speciali”:

1. identifică tubul cu pasta de dinţi,
2. deşurubează capacul,
3. pune pastă pe periuţa de dinţi (partea cu perii).

Destul de enervant pentru cineva care a împlinit deja cinci ani, probabil util şi antrenant pentru restul. Iată ce înseamnă să fii targetat.

NOTĂ. Aceasta a fost o tabletă TV publicată în EVZ.


Episodul „Girl who cheered me” din serialul despre Agentul special Oso (în limba engleză).

Aici găsiti un episod în limba română.

13/12/2010

O găleată de bere

Mi-a plăcut ideea, am impresia că realizarea e super, iar fotografiile m-au dat gata. Dacă aș locui în Timișoara, nu m-aș da în lături, parol! (Fireste, vorbim despre o vizită de documentare, pentru blog). Îmi place întreg ansamblul, cu porcii de pe pereti, beti ca oamenii, cu găletile de bere, borcanele de whisky si vazele cu vin.

Imagine din interiorul barului Porky’s deschis la mijlocul săptămânii trecute la Timisoara. FOTO: Adi Pîclisan/EvzImagine din interiorul barului Porky’s deschis la mijlocul săptămânii trecute la Timisoara. FOTO: Adi Pîclisan/Evz

Amănunte, aici.

11/12/2010

Cum poti să râzi singur acasă

A devenit deja o tradiție a televiziunii de pe Pache Protopopescu să difuzeze, înainte de Crăciun, filmele „Singur acasă” (1 și 2) – cele Macaulay Culkin și Joe Pesci. Nu știu a câta oară le revăd. Știu doar că ele au un ceva special, care le fac agreabile mereu.

Dacă sunteți cumva mai scorțoși, dacă nu vă îngăduiți să râdeți în hohote în fața unor creații destinate, firește, vulgului, dacă vă considerați un analitic ce nu-și permite luxul de a lăsa deoparte preocupări foarte serioase, vă propun un experiment cât se poate de științific: faceți-vă timp și priviți un copil care se uită la „Singur acasă”. Unul care vede pentru prima oară filmul sau unul care știe deja secvențe pe de rost.

Credeți-mă: râsul lui, bucuria lui sunt molipsitoare! Habar n-am de ce. O fi vreo vrajă la mijloc sau poate că, pur și simplu, fabrica de filme de la Hollywood (pe care o privim de sus, cu superioritate, noi, provincialii amatori numai de filme de artă) chiar face lucuri serioase până și atunci când e vorba de filme pentru copii.

NOTĂ. Acest text a apărut si în EVZ, ca Tabletă TV.

01/12/2010

Freezing rain de Ziua Natională, în loc de laolaltă

Ploaia înghețată de azi-dimineată, care m-a tinut în jurul masinii muuuult mai mult decât as fi vrut (până la urmă am reusit să curăt geamurile destul de cumsecade), mi-a amintit foarte direct că Ziua Natională a României pică într-o perioadă a anului cam nepotrivită pentru petrecere laolaltă.

Fotografie făcută azi (01.12.2010) la parada de 1 Decembrie din Bucuresti, de colegul meu Vlad Stănescu. Recomand întreg fotoreportajul de pe evz.ro!

Cred că, în principiu, Unirea din 1918 e un eveniment extraordinar în istoria României. Poate cel mai important
(eu as vota si pentru încoronarea regelui Carol I – 10 mai 1886, fiindcă acela poti zice că a fost momentul de cotitură). De ce însă nu reusim să simtim că e sărbătoare azi? E vorba doar de vremea proastă (iarna nu-i ca vara, am aflat de mai multă vreme…). Unde am pierdut (dacă l-am avut vreodată) sentimentul de laolaltă, de împreună, de solidaritate (stiu, sună prea pompos)?

În fine, mai am un dor, dorul de România dodoloată. Azi sunt 92 de ani de la Unire. Câti, oare, până la Unire? Închei strigând (în gând): Trăiască România dodoloată!

NOTĂ. Am folosit englezismele din titlu pentru că mi-a plăcut pronuntia perfectă a unei domnisoare reporter de la Realitatea TV, atunci când a explicat de ce nu zboară niste avioane de pe Otopeni.

Logoul cu care google.ro a cinstit ziua de azi
După cum se poate observa în imaginea de mai sus, în ciuda faptului că cei de la google sunt destul de engleziti, au folosit corect tricolorul românesc, fără a mai adăuga a patra culoare, cum făcuseră autoritătile din Alba Iulia.

Mai sărbătoresc azi (din câte mi-am dat eu seama): Gabriela Elena, Flavius Obeadă, Leo, Paul Gabor, Adela Onete, ajnanina, Cristian Dima, Naiv prin România, Cristian Lisandru, A.Dama, starsgates, Daurel, g1b2i3, Gina, Laura Driha, Serafim, Călin, Victor, Alex Mazilu, Carmen Negoită, Romeo, Dan, Roxana Soare, Anamaria Deleanu, Bogdan Onin, Cristian Stefanescu, Geocer, LeeDee P.,LePetitPrince, Photographis.

15/11/2010

Coltul sahistilor din Parcul Cismigiu

Fotografie făcută cu furie, din mers, la iesirea din Coltul Sahistilor din Parcul Cismigiu, duminică, 14 noiembrie 2010. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

Am ajuns prima oară când în coltul sahistilor din Cismigiu prin anii 80. Eram la liceu, în Hunedoara, stiam că există si am tinut mortis să văd cu ochii mei. Am stat o după-amiază întreagă urmărind o multime de partide de sah (o adevărată încântare si fiindcă erau multi jucători buni, si pentru mistourile aruncatr de jucători si de chibiti; oamenii aceia erau un fel de copii mari plecati în tabără).

Am căscat urechile si la discutiile savante ale microbistilor, care vorbeau atât de familiar despre nume mari ale fotbalului românesc; aproape că-mi venea să le cer autograf acelor neni (m-am linistit când au început să vorbească absolut deplasat, fără cele mai mici legături cu realitatea, detalii despre Corvinul, lucruri despre care mai stiam si eu câte ceva).

Una peste alta, a fost o întâlnire memorabilă.

Student fiind, am mers de mult ori prin coltul cu pricina. Am jucat si sah. Tin minte un sir de partide dintr-un februarie înghetat, când ar fi trebuit să merg naibii să învăt, dar tot mai începeam câte o partidă cu un nene cu pălărie în carouri, care se încălzea de la tigările pe care le suda.

Ultima oară am fost prin toamna lui 1989. Se întunecase si în toată întinderea erau doar doi sahisti, fără chibiti, care jucau cu îndârjire. Mi-am fortat ochii să văd bine tabla si piesele, aproape că am făcut zgomot mărindu-mi pupilele; dar cei doi, prea cufundati în joc, nu au băgat în seamă perechea ciudată care se zgâia în ei. Am plecat fără să aflu dacă partida s-a încheiat remiză, cum anticipam, sau bătrânelul cu pardesiu verde a făcut, în fine, sacrificiul de nebun pentru a câstiga o pozitie favorabilă pe rocada adversarului.

………………………………………………………………………………………………..

Apoi am făcut o pauză, destul de lungă.

Duminică, am zis să-mi duc fiul pe acolo, să-i arăt. Îi povestisem câte ceva. E drept, nu rezonase prea tare, dar am gândit că, dacă vede cu ochii lui, va aprecia altfel decât pot eu să-i povestesc. Recunosc, aveam mici emotii: dacă nu mai e chiar-chiar asa cum stiam eu?

Ei, bine, nu mai era deloc pustiu. Ba, pot spune, era mai aglomerat ca niciodată. Nu cred că am mai văzut asa mutle mese acolo. Si toate erau ocupate. E drept, era o vreme superbă, era ora două după-masa, aproape că nu-ti puteai dori altceva, în Bucuresti fiind, decât să stai în parc. Ce m-a frapat a fost linistea. Aproape că nu se auzeu voci, desi era atâta lume.

Nu se auzeau voci, în schimb se auzea zgomotul zarurilor. N-am numărat, dar cred că numărul meselor ocupate de tabalgii era aproximativ egal cu cel al meselor ocupate de jucătorii de remi. Sahisti? Trei mese cu totul… Am trecut destul de repede prin perimetru. I-am zis fiului meu doar atât: nu mai e ca pe vremuri.

UPDATE.
M-au impresionat atât de mult vizita în Colțul Sahistilor si chestia cu Chandra încât am scris un editorial despre.

15/11/2010

Ce a văzut telescopul Chandra?

Asadar, mai sunt vreo sase ore până la marele anunt al NASA. Ce să fie, ce să fie? Ce poate însemna „descoperirea unui obiect exceptional in spatiul cosmic”?

O fi ceva legat de civilizatii extraterestre? O fi vreo planetă care să aibă conditii propice vietii? O fi ceva catastrofic? Sau o fi ceva ce noi, oamenii mărunti, nu vom intelege?

Galaxy Cluster, Quasar 3C 186 Foto: Chandra

Ultima descoperire făcută de telescopul Chandra este Galaxia Cluster, Quasar 3C 186, care se află la 8 miliarde de ani lumină de Pământ. Ceva mai mult de o aruncătură de băt.

UPDATE. Până la urmă a fost vorba despre cea mai tânără gaură neagră neutronică. Din câte am văzut, prea putine agentii de stiri, publicatii sau televiziuni mari au marcat momentul. Poate că nici nu e asa o mare brânză, privind dinspre consumatorul de media. Dar de-un Nobel e posibil să iasă, cine stie?

09/11/2010

O după-amiază de toamnă pe strada Arthur Verona

Cum am fost nevoit să rămân în Bucuresti în weekendul care, deja, e mult în urmă, desi as fi vrut din răsputeri să ajung la Cluj, unde un foarte bun si vechi amic avea nuntă, am zis să îmbin utilul cu plăcutul si mi-am făcut o parte din drumuri pe jos. Pasii m-au purtat prin mai multe locuri, dar abia când am ajuns pe strada Arthur Verona mi-a picat fisa că n-ar strica să fac niste fotografii. Lumina era perfectă: era acel soare de toamnă târzie, care inventează mereu culori noi.
N-am fotografiat oameni si nici copaci (totusi, în câteva cadre apar ceva crengi încă înfrunzite). Am făcut fotografiile cu telefonul, sculă care a fost construită pentru alt scop… Iată ce a iesit:

Fatadă din Bucuresti, aflată la interscetia străzilor Arthur Verona cu Dionisie Lupu, care, de multă vreme, iese în evidentă datorită desenelor graffiti. Am o fotografie a vechiului desen (o caut!), acum e alta, la primăvară probabil că va fi schimbată si asta. FOTO (cu telefonul): Călin Hera

Fatada de la intersectia străzilor Arthur Verona si Dionisie Lupu, din Bucuresti, văzută aici dinspre Dionisie Lupu (mai precis, de pe trecerea de pietoni de la capătul str. Arthur Verona). FOTO (cu telefonul, într-o zi de sâmbătă, 6 noiembrie 2010, pe la prânz): Călin Hera

UPDATE. Am găsit fotografia despre care vorbeam mai sus. E făcută astă-iarnă, în luna februarie.

Fatada de la intersectia străzilor Dionisie Lupu si Arthur Verona, fotografiată iarna de un fotoreporter EVZ

27/10/2010

Întâlnire cu Regele Mihai

Întâlnire cu Regele Mihai, în redacţia EVZ din Piaţa Presei, în anul 2002. În prim-planul fotografiei, fiul meu, Radu. Nu mai ştiu cine a făcut fotografia. FOTO: Arhiva personală Călin HeraFotografie făcută în redacţia EVZ din Casa Presei, în anul 2002 (nu mai ştiu cine e autorul), cu ocazia unei vizite a Regelui Mihai la care am participat din întâmplare (veneam după mai multe zile de absenţă motivată). În prim-plan, fiul meu, Radu. FOTO: Arhiva personală Călin Hera

Ziua Regelui a fost deja alaltăieri. I-am urat la mulţi ani dincolo. Povestesc abia acum despre asta fiindcă abia acum am găsit fotografia. Prima* oară l-am văzut alături de zeci de mii de oameni. Nu se pune.

A doua oară tocmai mergeam în redacţie la EVZ (era fosta redacţie din Casa Presei) să-mi prezint fiul (era anul 2002). Am văzut la intrarea în clădire ceva animaţie, dar n-am băgat în seamă – eram grijuliu cu moştenitorul. Când am ajuns pe palierul EVZ, am văzut mulţi colegi emoţionaţi, cu flori în mâini.

„Mulţumesc”, le-am zis, „dar nu trebuia”. N-am apucat să-mi gust gluma, că a trecut un fel de vuiet: „Vine!”. M-am dumirit că vine Regele Mihai cu foarte puţine secunde înainte de a-l vedea. Prin forţa împrejurărilor, cred că am fost printre primii aşezaţi acolo să-l întâmpine.

Am simţit un ceva aparte când l-am văzut, în faţa mea, înalt, încă în putere. A început să dea mâna cu toată lumea (mulţi nu s-au spălat pe mâini după aceea – cum se spune). Fireşte, a zăbovit în faţa fiului meu, care era o prezenţă inedită. M-a întrebat despre el, a glumit („ştiam că e o redacţie tânără, văd că e foarte tânără; deci aceasta e noua generaţie de ziarişti EVZ” – n-am pretenţia că redau întocmai, dar asta a fost ideea), apoi l-a lat în braţe pe puştiul meu (faza asta n-a fost fotografiată…) şi l-a binecuvântat.

Pentru mine, a fost ceva deosebit.

*Abia acum, când scriu asta, realizez că l-am mai întâlnit o dată, în 1995, înainte de a pleca în voiaj spre Iaşi, la Sfânta Parascheva, cu Regina Ana şi suita ei. Trebuie să caut reportajele publicate atunci în ziarul Ziua.

12/10/2010

Andreea sare mai departe

Jurnalista Andreea Strachină (Evz), în timpul unui salt cu parasuta, în tandem

Când am primit invitatia, mi-a trecut o clipă prin cap gândul „Ce-ar fi să?”. Dar numai o clipă. Pentru că mi-a fost frică, de-aia. Cred că la fel de frică mi-ar fi fost si în urmă cu 20 de ani si mi-ar fi si peste 20 de ani.
În acelasi timp, am stiut că e o ocazie. O oportunitate jurnalistică a-ntâia. Nu citesti prea des reportaje care încep la sol, continuă la 3-4.000 de metri, apoi coboară lin (cu viteze de până la 110 km/h), legate de niste sfori cu pânză în capăt.

Asa că am vorbit cu doi colegi mai tineri, reporteri speciali. Unul s-a aărtat foaaarte entuziasmat de idee. I-am dat lui invitatia (Discovery channel a oferit unor jurnalisti sansa de a sări cu parasuta, la Clinceni, marketând astfel emisiunea „Supravietuitorul”). Au trecut mai multe zile, însă, si tot n-avea timp. Măi, măi.

Azi am aflat, din întâmplare, că a sărit cu parasuta. Nu el, ci ea: Andreea Strachină, o tânără jurnalistă care m-a dat gata. A fost mai bărbată decât trei bărbati.

Azi m-a oprit să-mi spună multumesc. Mi-a povestit pe nerăsuflate. Mi-a zis că nu i-a fost frică. Doar câteva secunde, când s-a deschis trapa/usa avionului. Mi-a spus că-si simtea obrajii ca-n desene animate (se vede si în fotografie).

A scris misto. Îi văd entuziasm în ochi. Fără asta, nu poti face nimic. Tineti minte numele ei. Eu, unul, voi fi mai atent.

NOTĂ. Neapărat urmăriti filmuletul de pe evz.ro!

04/10/2010

Fefeleaga, fiica dacilor

Aduc aici fotografia unei nepoate a Fefelegii (eroina nuvelei lui Agârbiceanu): Anamaria, care, au dreptate cei care o spun, pare o fiică de dac. Foto: Remus Suciu (evz)

Cred că nu asta asteptati de la acest blog, o s-o las mai moale cu recomandările, dar nu mă pot opri nici să mentionez un alt reportaj al echipei Ciprian Iancu – Remus Suciu, cel despre urmasii Fefelegii. Reportajele colegilor mei au mereu un aer de prospetime de care presa din România, chiar dacă nu-si dă seama, are nevoie.

UPDATE. Întrucât linkul de mai sus nu mai duce unde trebuie sau durează prea mult până se deschide articolul, reiau mai jos textul lui Ciprian:

read more »

29/09/2010

Frumusetea detunată într-o fotografie

Ieri, Remus Suciu m-a dat gata din nou. Am văzut fotografiile de la Detunata, judetul Alba. Locuri cu adevărat extraordinare, ca multe altele din tara asta prea greu încercată. Ajunge o viată de om pentru a le vedea pe toate?

Coloanele de bazalt de la Detunatele, judetul Alba, fotografiate de Remus Suciu.
Click pe foto pentru imagine mărită!

Reportajul lui Ciprian Iancu îl găsiti în Evz.

27/09/2010

Festivalul dacilor din Muntii Orăstiei

Am primit de la Remus Suciu niste fotografii excelente, făcute la Dac Fest, un festival care a avut loc în weekend la Costesti, în Muntii Orăstiei. O actiune care vine pe linia învătării faptului că au fost unii pe aici, dacii, cu mult timp înainte. Încurajez aceste initiative, atunci când nu se sare calul si nu se dă în nationalisme ridicole.

Fotografie făcută de Remus Suciu la Costesti, în Muntii Orăstiei, cu ocazia primei editii a festivalului Dac Fest. Pe blogul lui Remus găsiti mai multe fotografii. Merită!
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!

Dacă doriti să aflati mai multe despre festival, vă recomand textul publicat de Ciprian Iancu în EVZ.

%d blogeri au apreciat asta: