Posts tagged ‘Calin Hera’

03/05/2017

Profil în curtea castelului din Hunedoara

Vedere din Hunedoara. Profilul meu fotografiat în curtea Castelului, lângă afișul de lansare a cărții „Îmi pun singur miere în ceai”. Foto:  Octavian Hera

Vedere din Hunedoara. Profilul meu fotografiat în curtea Castelului, lângă afișul de lansare a cărțiiÎmi pun singur miere în ceai” (2010). Foto: Octavian Hera (MfC)

15/02/2017

Amintiri dinaintea erei voastre

Călin Hera într-o ipostază jurnalistică basic. Fotografie de epocă făcută de Gig Motoianu

Vedere din trecut. Călin Hera într-o ipostază jurnalistică basic. Fotografie de epocă făcută de Gig Motoianu (MfC)

30/05/2014

Păcăleala şi minciuna – sceneta

Am informaţii precise că se apropie sfârşitul anului şcolar şi că unele clase (grupa pregătitoare-clasa zero, ciclul primar) pregătesc serbări. Ştiu şi că nu mai prea sunt la modă serbările în care se recită otova poezioare, apoi doamna educatoare/învăţătoare pune muzică, copiii cântă peste melodia înregistrată, impulsionaţi de „doamna”, apoi recită iar, părinţii aplaudă, fac poze, se uită la ceas, etc. Cred că mai instructive şi funny ar fi 4-5 scenete (amuzante, eventual cu tâlc) în care copiii să joace nişte roluri.

read more »

09/10/2012

Domnul Lică şi pisica neagră

Domnului Lică îi plac pisicile negre. E ceva ce ţine dinainte de a fi fost cu Fosta (la gândul căreia încă se simte tânăr). Avea 22 de ani când s-a trezit la uşă cu pisoiaş plângăcios. I s-a făcut milă şi drag în acelaşi timp, iar Mandela, căci aşa i-a zis felinei, i-a intrat pe sub piele şi i-a încălzit picioarele vreme de două ierni. Deşi sunt ani mulţi de la accident, domnului Lică nici nu i-a mai trecut prin cap să-şi ia alt animal de companie. Acum pisicile negre îi plac doar aşa, ca idee.

30/08/2012

La început a fost femeia

La început a fost femeia. Striga, aproape cântat: „Fier vechi, fiare luăăm!”. Apoi a apărut, zdrăngănindu-se, căruciorul tras de bărbat. Era ca o melodie urbană din care, ritmul o cerea, nu puteau lipsi claxoanele şi scrâşnetul frânelor. Privită de la balconul etajului X, scena părea jucată prost. Maşina nu s-a răsturnat şi nici n-a explodat. Sângele n-a ţâşnit din capul zdrobit al bărbatului, doar s-a întins o pată mare pe asfalt. Femeia amuţise, deoparte. Mortul nici măcar nu era bărbatul ei.

07/07/2012

Flasc

Omul cu halat albastru îşi întinde mănuşile, cu atenţie, pe fiecare deget în parte. Mişcări precise, ce trădează o practică îndelungată. Asistentele lui, atente la toate detaliile, sunt gata. Una mă întreabă ceva din priviri. Dau din cap că da. Parcă aş fi acolo, parcă n-aş fi. E un amestec bizar de căldură şi răcoare şi un miros specific.
Bărbatul face o incizie, apoi încă una. Carnea se desprinde de os. Nu simt nimic, nici măcar nerăbdare.
– 21 de lei şi 35 de bani, aud. Zic mulţumesc, iau pachetul flasc, plec.

11/06/2012

Din virtual în real și înapoi, cu Ioana Hagi-Stan, roboți și holograme

Vă rețin atenția cu un scurt detaliu tehnic. Este vorba de felul în care a transmis Digi24 informațiile despre exit-poll: cu un repoter care părea că e acolo, dar era în altă parte. Tehnic, e destul de ușor de înțeles. Cred că partea cea mai grea, după ce ai înnădit toate sîrmulițele, e cea din cârca reporterului, care trebuie să se prefacă, să pretindă că e într-un loc pe care nu-l vede și că reacționează cu niște oameni invizibili. O face Nora Dincă când prezintă vremea la hartă, dar aia e peace of cake în comparație cu ceea ce a făcut Ioana Hagi-Stan aseară, zic niște specialiști.

„Studioul virtual e lumea în care ai posibilitatea să te joci. Reporterii jonglează cu privirea și imaginile, cu grafica și cu esența știrii într-o încăpere verde și goală”, zice Ioana. Aici găsiți mai multe ziceri de la cei implicați în procedeu.

Ceea ce vreau eu să mai adaug e că nu-i departe ziua în care vom fi înconjurați de holograme, de n-o să mai știm să facem diferența fără să pipăim și să urlăm că „este!” și ne vom bucura când vom avea de a face, printr-un studio de știri, cu un robot cinstit, ale cărui încheieturi mai scârțâie câteodată, dacă nu le ungi bine.

Părerea mea 😉

06/06/2012

Cele mai roz fructe sunt, se ştie, promisiunile electorale

Afişe electorale în vitrina unui aprozar, căci cele mai roz fructe sunt cartofii electorali Foto: Calin Hera

Afişe electorale în vitrina unui aprozar, căci cele mai roz fructe sunt, se ştie, cartofii electorali Foto: Calin Hera

Cum oare poate fi ilustrată mai bine campania electorală decât cu o vitrină de aprozar dintr-un oraş mic, plină de promisiuni roz în care nu crede nimeni?

Postez această fotografie şi pentru a reintra în circuitul Miercurii fără cuvinte.

06/05/2012

Aproap totul despre leii albi

Iată ceea ce v-am promis zilele trecute.

Leii albi, filmul despre iaurt

Filmul Leii albi (Beli Iavovi) este un film despre iaurt. N-aţi mai văzut de multă vreme aşa ceva: nouăzeci şi trei de minute despre iaurt. Toată lumea ştie ce e ăla iaurt, dar iaurtul din Leii albi e un pic mai special.

Iar ceea ce îl face atît de special este capacul bidonului cu iaurt – mai precis ceea ce scrie sub capac. Căci premiul de un milion de euro promis norocosului care găseşte capacul-minune reprezintă, probabil, esenţa a ceea ce au înţeles muritorii din Sud-Estul Europei că înseamnă capitalismul.

Textul complet e în Dilema veche.

29/04/2012

Atunci când mai mulţi îţi spun că ai restanţe e bine să te apuci de treabă

Această prezentare necesită JavaScript.

Am deja multe restanţe, dragii mei, şi mă simt pur şi simplu jenant că încă mai treceţi pe aici, în număr mare, mai des decât o fac eu. Asta mă face să re-reconsider poziţia mea faţă de acest blog şi să-mi propun să reiau activitatea pe aici. Dar e greu, e foarte greu, fiindcă am tot mai puţin timp pentru el, timp care tinde spre zero. Dar miza e mare, deci efortul merită făcut.

read more »

25/04/2012

Minunățiile kilometrului zero al colțului meu de București-acum

Această prezentare necesită JavaScript.

Am câțiva studenți, cărora le-am dat ca temă să alcătuiască site-uri, pe platforma WordPress, care să aibă, la o adică, șansa de a se dezvolta. Intenția declarată a fost de a-i familiariza nițel cu bucătăria unui produs media online și de a-i ajuta să le crească niște aripi folositoare. Așa cum mă așteptam de la niște masteranzi în Jurnalism, câteva site-uri sunt cu adevărat reușite, ceea ce mă face să mă mândresc (meritul fiind 100% al lor, trebuie să recunosc!).

read more »

05/04/2012

O duzină de pictori la fiecare turneu de golf

Peisaj cu flori pe malul lacului, Clubul de golf Augusta, Georgia. AFP/MEDIAFAX FOTO/digi24.ro

Peisaj cu flori pe malul lacului, Clubul de golf Augusta, Georgia. AFP/MEDIAFAX FOTO/digi24.ro

De-o vreme studiez cu patos fotografiile pe care le publică de la Mediafax foto și am ajuns, abia azi, la o concluzie, pe care mă grăbesc să v-o împărtășesc: la turneele de golf ar trebui ă fie acreditați câte o duzină de pictori!

Nu cunosc evenimente mai ofertante din punct de vedere peisagistic. Nu m-aș fi mirat dacă aș fi văzut fotografia de mai sus înrămată și expusă în vreun muzeu, sub titlul peisaj cu multe flori pe marginea lacului. Abia când am privit mai atent la fotografia mărită (luată aici de la digi24.ro) am realizat că florile sunt fericiții spectatori ai, hai să folosesc o expresie frumoasă, spectacolului naturii. Am zis.

03/04/2012

Nigel Kennedy, numai bun de aplaudat

Dacă-l vezi pe stradă, nu dai doi bani pe el (de Nigel Kennedy vorbesc). Dacă-l vezi pe motocicletă, zici că-i de-acolo. Dacă tipul ia o vioară în mână, te-a dat gata!

Captură din filmul „There's something about Mary”

Captură din filmul „There's something about Mary”

L-am așteptat vreun sfert de oră. Apoi a venit. Cu pantalonii lui cu ținte și cu ghete de rocker. Cu frizura punk și părul ridicat ca a lui Cameron Diaz în „There’s something about Mary”. În fine, ați reținut ideea.

P-ormă n-ar mai fi atât de multe de spus.

Omul a început să cânte (la o vioară Laufont Guarneri „del Gesu”, am aflat). La început, Bach. Știu că sună banal, dar tipul chiar a umplut scena, de parcă ar fi fost, în vioara lui, o orchestră. Apoi și-a prezentat prietenii din Nigel Kennedy Quintet. Nu-i înșir, că nici nu le-am reținut numele.

Apoi a început ceva așa, ca o ploaie în pădure.

read more »

02/04/2012

Ce îl intrigă pe dl. Lică

Pe dl. Lică îl intrigă, după cum e şi firesc, Omul cu ochelarii de cal-putere, vecinul bizar. Nu râde, nu are restanţe la întreţinere (asta i-a zis-o tanti Vica, ea ştie tot) şi e singurul cu lăcăţel la cutia poştală. Uneori nici nu salută. Merge de parcă n-ar vedea pe nimeni, parcă ar avea o ţintă numai  el ştiută, de neîmpărtăşit. Merge de parcă ar fi cel puţin maistru la Fabrica de Ace (dar fabrica a fost demolată). Merge încet, la relanti, nelegănat, robotic. Porneşte şi o ţine langa. Acum îl vezi, acum pare că nici n-ar fi fost.

31/03/2012

Dimineaţa omului cu ochelarii de cal-putere

Omul cu ochelarii de cal-putere se trezeşte înainte ca soarele să răsară. Se bărbiereşte pe întuneric. Face economie. Nici plita electrică n-o mai foloseşte. Îşi încălzeşte la lumânare apa pentru cafea. În timpul iernii a scos frigiderul din priză (dar n-a fost o iarnă prea lungă), iar acum, când se priveşte în oglinda din lift (unde e becul aprins), se gândeşte că n-ar fi o idee rea să se transforme în Omul cu barbă şi ochelarii de cal-putere, doar-doar acoperă râurile de pe obraji.

28/03/2012

Lebede pe râul Olt

Lebede pe râul Olt, lângă Slatina. Foto: Calin Hera

Lebede pe râul Olt, lângă Slatina. Foto: Calin Hera

Treceam râul Olt, spre Slatina (dinspre Craiova). Le ştiam, am oprit anume maşina. Lumina nu era prea bună. Nici aparatul de fotografiat, nici fotograful. Dar am zis să vi le arăt şi să vi le propun, dacă aveţi drum pe acolo.

P.S. Carmen e cu mutatul, zilele astea. Aşa că mut şi eu, cu lebăda albă.

22/03/2012

Ochii omului cu ochelarii de cal-putere

Omul cu ochelarii de cal-putere are ochii albaştri ca un colţ de cer, dar nimeni nu-i vede (nici măcar el).

15/02/2012

Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat

În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.

Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece 😉

Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.

Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.

08/02/2012

Riscul de a parca pe trotuar

Maşină-iglu sau riscul de a parca pe trotuar, iarna, în Bucureşti. Foto: Calin Hera

Printre multele Vederi din Bucureşti, un loc de cinste vor avea cele din timpul iernii 2012. N-a fost una atipică, ci una prea puţin asemănătoare cu vara (cel puţin de la un moment dat încoace). Îmi pare rău că n-am făcut destule fotografii, îmi pare bine că am făcut câteva. Pe cea de azi, „Maşină-iglu sau riscul de a parca pe trotuar, iarna, în Bucureşti”, fotografiată pe Dristorului, o trec la fără cuvintele găzduite de Carmen.

– Va urma –

%d blogeri au apreciat asta: