Archive for ‘Proza’

19/02/2016

Atunci când Ilarion crede că nu-l vede nimeni

Ilarion stă cu capul în mâini şi crede că nu-l vede nimeni. E ca un copil care se ascunde închizând ochii. „Am terminat prost anul vechi, l-am început prost p-ăsta nou. Ce-am greşit?”. Ilarion face parte din generaţia celor care sunt prea tineri ca să se dea bătuţi şi prea bătrâni ca să mai aibă timp s-o ia de la capăt.

read more »

27/07/2015

Tanti Ani se strecoară fără sutien în patul domnului Lică

Să vezi, fată, avea o garnitură de pat incredibil de frumoasă, îi zice Tanti Ani doamnei Protopopescu. Dacă ar trebui să respectăm adevărul până și într-o ficțiune, ne-ar fi greu să considerăm că doamnei Protopopescu, bunică respectabilă, i-ar putea spune cineva „fată”. Uite însă că Tanti Ani poate. Se știu de când erau amândouă aproape fete, adică proaspăt căsătorite și abia mutate în blocul de opt etaje pitit îndărătul blocurilor de zece. Așa că Tanti Ani își permite să îi spună doamnei Protopopescu „fată”; în felul ăsta, se simte și ea mai tânără.

read more »

28/05/2015

Două fleici. Una grasă, alta cu idei

Două fleici, care avuseseră parte de experienţe frumoase de-a lungul unor vieţi deloc banale s-au întâlnit într-un frigider oarecare. Trecuseră mulţi ani de când se văzuseră ultima oară şi îşi pierduseră speranţa că s-ar putea vreodată să se reîntâlnească, aşa că s-au mirat foarte tare când, după ce au trecut împreună printr-un deloc sofisiticat proces de decongelare, au conştientizat că, iată, se află una în faţa celeilalte (vorbim, se înţelege, de două fleici cu conştiinţă de sine). După ce a trecut supriza revederii şi au început să se adapteze la temeperatura camerei, cu puţin înainte de începerea unui sofisticat proces de fezandare în bere nefiltrată, uneia dintre fleici i-a venit o idee. Este vorba de o problemă care o preocupa de mult timp, una căreia credea că nu-i va mai afla niciodată răspunsul. Despre ce era vorba?

read more »

25/04/2015

Mexicanca (P)

Pernă pentru baie. Sursa: homex.ro

Pernă pentru baie. Sursa: homex.ro

… a fost probabil cea mai nebună dimineață din viața mea. Trecuseră două zile de la insolație. Încă mă mai durea capul atunci când îi schimbam brusc poziția, ca după o beție din care nu îți mai amintești decât prima parte, cea cât de cât decentă.

read more »

11/11/2014

Puiul de cioară

Eram în clasa a şasea. Aveam o temă cool la Zoologie: să aducem la şcoală un animal împăiat. Şi pe vremea aia, uneori, ca acum, cu teme date ca să le facă părinţii. Dar noi, N şi cu mine, aveam ambiţia să ne facem temele de unii singuri, chiar şi pe cele mai grele. Dar cum naiba să împăiezi un animal?! Ca să câştigăm timp, am convenit că vom răspunde la această întrebare după ce vom avea animalul, aşa că ne-am concentrat pe rezolvarea primei părţi a problemei: identificarea victimei, apoi capturarea ei.

read more »

Etichete: , ,
10/11/2014

A doua amintire cu ciori

O ştire de vineri (primarul Timişoarei se arăta neputincios în faţa invaziei ciorilor, prea inteligente ca să poată fi stârpite) mi-a adus aminte de câteva întâmplări cu ciori. Prima e din anul 1980, a doua din 1990, ştiu precis. Pun o oglindă în faţa lor, deci vă vorbesc mai întâi despre a doua.

Mă confruntasem cu un hop, viaţa îmi trăsese o palmă, mi se părea că sufăr, sufeream. La vârsta aceea, te aprinzi repede. Mă aprinsesem. Am mers la văru-meu, simţeam nevoia să împărtăşesc. M-a ascultat. M-a lăsat să vorbesc, să spun tot ce aveam pe suflet. Am vorbit pe nerăsuflate. Un pic timid la început, apoi tot mai fără aer. Voiam să scap. Nu ştiu dacă a zâmbit, pot acum să îmi imaginez că a făcut-o (însă foarte puţin). După ce am terminat, mi-a dat un pahar cu apă, apoi a zis: „Hai!”. Îi venise o idee.

read more »

Etichete: , ,
23/07/2014

Ce poţi face cu 96 de lei într-un mall, dacă ai şi fiţe-n cap

Tricoul pe care îl poartă, cu fală, Ilarion. Cumpărat cu banii daţi de dl. Lică în cadrul unui experiment bizar. Sursa foto: tinar.ro

Tricoul pe care îl poartă cu fală Ilarion. Cumpărat cu banii daţi de dl. Lică în cadrul unui experiment bizar. Sursa foto: tinar.ro

De-o vreme, Ilarion a uitat câţi ani are. Mai precis, îi place să se dea mai tânăr decât i-o arată buletinul. „Vârsta mi-o dă sufletul, nu ridul”, spune, şi dl. Lică râde de el: „Care din ele?”. Amândoi sunt de-o seamă, dar Ilarion, cum spuneam, se dă mai tânăr.

read more »

21/05/2014

AMR 22 până la CM 2014

Subsemnatul, împreună cu Dan A. şi Doru A., prezentând cu mândrie AMRmetrul, în urmă cu aproximativ 27 de ani

Subsemnatul, împreună cu Dan A. şi Doru A., prezentând cu mândrie AMRmetrul, în urmă cu aproximativ 27 de ani

Pe când făceam armata, AMRmetrul Libimetrul* era un obiect la loc de cinste. (Cine nu ştie despre ce e vorba, să citească următorul mic fragment, cine nu, să-l sară.)

AMRmetrul Libimetrul era un metru de croitorie inaugurat cu 150 de zile înainte de sfârşitul satisfacerii stagiului militar (ca să mă exprim astfel). În fiecare seară, după stingere, tăiam cu foarfeca un centimetru, reprezentând ziua care tocmai se încheia. Totul, în cadru festiv, în dormitorul la comun. Era o cinste să porţi AMRmetrul Libimetrul plutonului şi o bucurie să răspunzi la întrebarea-salut „Care e AMR-ul?”. Fotografia de mai sus arată, după cum am mai precizat, că armata era pe sfârşite.

Expresia AMR a trecut, treptat şi cu graţie, în limbajul uzual – via tinerii care au făcut armata. Nu m-aş mira să intre în DEX cuvântul „amereul”. Victor Ponta o foloseşte des, în lupta politică, atunci când numără zilele până la expirarea mandatului de preşedinte al României a lui Traian Băsescu.

Folosesc azi expresia cu pricina referindu-mă la Campionatul Mondial de Fotbal din Brazilia. (Nici nu-mi imaginam, atunci când am făcut armata – nouă luni în anii 1986-1987 – că voi putea vedea la televizor, cu atât mai puţin pe viu! – un turneu final…). Aşadar, AMR 22 de zile până la prima partidă de fotbal din cadrul CM din Brazilia. De bucurie, am făcut un blog dedicat, unde îi invit pe toţi prietenii mei care vor să scrie la subiect. Cei interesaţi să-mi spună 😉

 

* Îi muţumesc lui Cristian Popa pentru că m-a corectat: i se zicea Libimetru, nu AMRmetru!

02/04/2014

Cugetarea lui Simion

Copil fiind, Simion Dumitrescu ar fi putut fi descris prin două cuvinte: isteţ şi meditativ. Prima cea de a doua calitate, termenul fiind folosit mai degrabă ca un eufemism. De aici provenea principala nemulţumire a părinţilor şi, mai apoi, a profesorilor: Simion era vădit mai aplecat spre meditaţie decât spre a-şi folosi isteţimea la ceva, la orice. „Desenează, cântă, citeşte, scrie, rezolvă probleme la matematică sau ieşi afară şi bate mingea, trage fetele de codiţe. Fă ceva!”, îi spuneau ai lui, din ce în ce mai disperaţi.

Într-un târziu s-a întâmplat şi cu Simion ceea ce se întâmplă de obicei cu aproape toată lumea: cum-necum a terminat o şcoală, un liceu, a învăţat să înoate, să se dea cu bicicleta, a intrat la o facultate, a primit o diplomă, a obţinut o slujbă şi aşa mai departe. Fiind nu doar isteţ şi meditativ, ci şi frumuşel, Simion a picat cu tronc multor domnişoare, ba chiar şi unor doamne sensibile.

Dintr-una într-alta, Simion s-a pomenit

read more »

06/11/2013

Invitaţie la un curs de Storytelling

Christine

Christina Maria Scholler. E că-i simpatică?  

Am ajuns la un curs de Storytelling foarte simpatic, atât datorită programei, ca să spun aşa, cât şi datorită amfitrionilor. Cursul, online şi gratuit, e ţinut de Fachhochschule Potsdam (Universitatea de Ştiinţe Aplicate din Potsdam), respectiv de Winfried Gerling, Constanze Langer, Christina Maria Schollerer şi Julian van Dieken. La fiecare capitol sunt intervievaţi mai mulţi meseriaşi. Lucrurile sunt prezentate amuzant, cu şarm şi, pe măsură ce avansezi, constaţi că înveţi câte ceva, oricât de deştept şi atoateştiutor te-ai crede. 

Cursul a început în 25 octombrie, dar se poate veni şi din urmă (aproape ca la concursurile de PA-uri). E o experienţă care, mie unuia, îmi prieşte (15-20 de minute / zi se găsesc).

Vă recomand, tuturor prietenilor de Proză Arhiscurtă şi Mirări 🙂 !

P.S. Pentru a vă înscrie la cursul The Future of Storytelling, puteţi da click aici.

Alte cursuri cool, la alte Universităţi din cadrul acestui program:

14/06/2013

Portbagajul Omului Bun

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Lucra deja de câţiva ani în Italia şi, imediat ce şi-a permis, a adus-o pe maică-sa în vizită. Femeia (64 de ani)*, s-a bucurat, a umblat, a mâncat, a băut, a râs şi, cam pe când venise vremea să se întoarcă în România, a murit. Îi venise ceasul.

Ca s-o îngroape acolo, fiică-sa ar fi trebuit să facă rost de 7.000 de euro. Atât sunt taxele. Ca s-o aducă în ţară, în scicriu sigiliat, transport în maşină autorizată sau cu avionul, era nevoie de ceva mai mult: vreo 10.000 de euro. Bănet, nu glumă. Problemă imensă.

Fata, înspăimântată de aşa o situaţie,

read more »

27/02/2013

Duhul de ciocolată

Ciocolată pe pâine

Ciocolată pe pâine

Tare mi-era poftă să mănânc ceva dulce, aşa că am cotrobăit prin casă, doar-doar găsesc ceva. Cu chiu, cu vai, am dat peste un borcan de ciocolată. Destul de vechi, e drept. Mă cuprinsese un fel de teamă (dacă dau peste un miros greu, mucegai, mici vietăţi?), dar mi-era poftă. Aşa că l-am deschis. Dinăuntru a ieşit ceva ce mi-e greu să descriu, ca un abur care a luat o formă cu multe rotunjimi. Am auzit:

– Eu sunt Duhul de Ciocolată. Pentru că m-ai eliberat, ai dreptul să îţi pui trei dorinţe, pe care eu le voi îndeplini. Spune repede, nu ştiu cât rezist în libertate!

Primul meu gând a fost la un iPad cu Retină. N-am apucat să gândesc bine, că m-am trezit cu unul în faţă.

read more »

01/04/2012

De sezon. Păcăleala şi minciuna

Erau două fetiţe. Prietene bune. Pe una o chema Păcăleala, pe cealaltă Minciuna. Erau vesele, în general. Într-o zi, a venit la ele o altă fetiţă, să se joace. Avea o rochiţă albă, cu buburuze roşii pe ea.
– Ia uite, ai o buburuză pe frunte, o să ţi se urce pe nas!, i-a zis Păcăleala.
Fetiţa s-a speriat, şi-a dus mâna pe frunte, apoi a văzut că cele două noi prietene ale ei râd.
– Te-am păcălit/cu nasu’ prăjit!, a zis Păcăleala, râzând.
A râs şi ea.

S-au jucat cât era ziua de lungă, au râs, au alergat. Spre seară, s-au jucat cu mingea. La un moment dat, Minciuna a aruncat mingea cu putere. Mingea a izbit fereastra unei vecine. Era linişte pe strada lor şi zgomotul geamului spart s-a auzit până departe. Vecina a ieşit, furioasă.
– Cine a spart fereastra?, a întrebat ea, cu mâinile în şold.
Fetiţele erau speriate.
– Ea l-a spart, a spus Minciuna, arătând spre prietena cea nouă.
Vecina le-a certat pe toate trei.

Apoi, când au rămas singure, Păcăleala i-a zis Minciunii că a făcut un lucru foarte urât. A spus ceva neadevărat şi a dat vina pe altcineva.
– Dar şi tu ai spus un neadevăr când ai zis că fetiţa cea nouă are o buburuză pe frunte, a spus Minciuna.
– Da, dar am râs atunci. A râs şi fetiţa cu buburuze. Nu am făcut nimic rău, am ştiut toate trei că e o glumă, a răspuns Păcăleala.

Apoi, fetele s-au despărţit. Minciuna a rămas singură, pentru că nimeni nu mai voia să se joace cu ea. Uneori o strigau, cele două fete sau alţi copii, dar nimeni nu voia să fie prieten cu ea. Nici măcar nu voiau să recunoască faptul că s-ar cunoaşte.
Celelalte două fete au rămas prietene până în ziua de astăzi. Râdeau mereu, erau vesele. Am uitat să vă spun, pe fetiţa îmbrăcată în rochiţa cu buburuze o chema Gluma.

NOTĂ.
Am conceput această povestioară aseară, împreună cu fiica mea.

Am mai publicat-o o dată, în urmă cu ceva timp.

Etichete: , ,
24/08/2011

Cafeaua de dimineaţă

mare 054

Bucătar de gips hâd la Venus. Foto: Călin Hera (aug 2011)

Gimi, Puiu şi Bilă, îmbrăcaţi corect (dar cu vestoanele descheiate) îşi beau cafeaua. Încă nu s-au adunat clienţi pe terasă, e prea devreme. Cel mai supărat e Gimi.

read more »

19/07/2011

Jocuri live, în faţa blocului

Extraterestrul 239810022001.34jkldiu.99 fusese şef de promoţie la Academia de Extratereştri Perfecţi. Ştia tot despre tot. Putea să-şi ţină respiraţia timp de 59 de minute dacă-l scufundai cu capul într-un butoi cu bere rece la, să zicem, orele 14.00 într-o zi de iulie. Dar nu ştia să joace table. Învăţase bakgammon – nu l-ar fi bătut nici cel mai mare trişor din cartier, cu zarurile lui măsluite cu tot. Dar la table era altceva, pentru că în ecuaţia jocului intrau bretelele, chelia, burtica şi miştocăreala făcută de jucători şi de chibiţi.

read more »

07/02/2011

Mănânc păstrăv si plâng

Dacă ajungi la pârtia de la Azuga, dar nu cobori cu masina în parcare, la dreapta, ci tii drumul drept înainte, ajungi, după vreun kilometru si jumătate, la o păstrăvărie. Peisajul e încântător, mai ales dacă va fi nins ca în povesti. Pădurea care coboară de pe ambii versanti dă locului ceva maiestuos.

Dincolo de poarta păstrăvăriei sunt niste domni si o doamnă, plus un câine ciobănesc negru despre care afli (de pe o plăcută fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care e blajin si foarte lenes. Apoi, o jumătate de duzină de bazine, dintre care doar unul nu e înghetat (presupunem că e iarnă, remember?). În apă se zbenguiesc vreo 130-140 de păstrăvi tineri. Unul dintre distinsii domni prinde opt bucăti într-o plasă aflată la capătul unei cozi înnădite.

Pestii se zbat, lenesi.
– Vreti să vi-i curăt?
– O, da, ar fi grozav!
– Costă câte doi lei pentru fiecare.
– Perfect.

Zece minute mai târziu, cu banii în mână (cam 6 lei pentru un păstrăv + 2 lei curătatul), s-ar putea să ajungi în încăperea în care domnul cu pricina efectuează operatiunea de curătare: spintecă burtile pestilor cu un briceag măricel, apoi, cu o miscare sigură, smulge măruntaiele si mai dă o dată cu arătătorul, apăsat, prin burta pestelui, de lângă coadă până la branhii. După care azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic.

Cele opt zbateri continuă în portbagaj, cine stie câtă vreme. Ca să nu le auzi, poti da radioul mai tare (se prinde Radio Europa FM). Câteva ore mai târziu, după ce au sfârâit pe grătar, păstrăvii proaspeti se lăfăie în farfurie, alături de bucăti potrivit de mari de cartofi natur, cu fire de verdeată, gata să fie stropiti de mujdei de usturoi si/sau (după caz) lămâie.

E?

25/01/2011

Pensia locotenentului Mitran

Avansat la gradul de maior cu ocazia pensionării premature, lt. Mitran se simte, în sufletul lui, tot locotenent. I-a spus lui odată cineva, un soldat neinstruit, că dacă nu esti personaj literar degeaba iei spăgi. Spaga trece, cartea rămâne. Nici pensia nu e bătută în cuie, oricât de specială ar fi. Ceea ce e nedrept. Păi, câti copii au venit la el în pluton, inocenti, visători, plăpânzi, si au plecat umflati în obraji, fumători, îmbuibati de bromură si, deci, bărbati adevărati, care stiu că viata e la fel ca oamenii, de rahat?

ESPLICATIE.
Mi se pare absolut incorect ca o pensie de ofiter să fie de câteva ori mai mare decât una de medic. E dreptul lor să fie revoltati că li s-a tăiat acum din pensie, dar mi se pare indecentă o societate care permite asemenea discrepante.

Intentionam, de când a început scandalul cu pensiile militarilor, să-mi spun părerea. Am tot amânat, mânat de alte si alte trebi. Acum, hotnews a ridicat, în fine, miza. N-am răgaz nici acum să scriu ce-as vrea, pe larg, asa că vă arăt câteva linkuri unde se află peripetii din armată.

Flegma locotenentului Mitran
Servesc patria. Cu damigeana
Servesc patria. Experimental
Servesc patria. Planton doi sau moartea
Servesc patria. Cu amintiri
Caietul

Vezi aici toată saga infanteristă publicată până acum.

27/11/2010

Servesc patria. Cu amintiri

Sunteţi deja în Bacău, dar noaptea visaţi scene de la Ferma Gemenele. Îţi aminteşti faza cu sacul de seminţe de floarea soarelui.

Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. ”Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde să aduc?”, a întrebat el. „Ştii tu de unde. Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.

Vizita lui Relu. Vezi o Dacie albă, cu numere de Bucureşti. Ai o presimţire. E Relu. Primeti învoire două ore (Relu a adus scrumbie afumată pentru Mitran). Mergeţi pe malul Dunării, mâncaţi, beţ bere, discutaţi. Aruncaţi cu pietre după broaşte. Foarte liniştitor. Cele două ore trec pre repede.

Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, aveţi nevoie. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.

V-au dus la baie. Cu tractorul prin noroaie, până la Lunca. De acolo, cu un autobuz, până la Dunăre. Apoi, cu bacul, până la Brăila. Vă aştepta un autobuz, care v-a vărsat la Baia Comunală. Câte 5-6 sub un duş, v-aţi spălat cu apă fierbinte (vreo 20 de minute). Cântaţi, nu alta. Nu mai făcuserăţi o baie adevărată din data de 9 septmebrie!
Nu-i vorbă, la înoarcere aţi trecut prin aceleaşi mijloace de transport, iar tractorul de la Lunca v-a dus prin aceleaşi noroaie. Amţi intrat în sala de mese cu noroaie pe cizme, dar atât de lihniţi!

Întgr-o dimineaţă, când trebuia să vă treziţi la 5:45, cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutornierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!

AMR 261. N-ai mai scris scrisori de patru zile. De vină e proza „A opta stea din Carul Mare”, care te-a stors. Eşti mulţumit de ea, eşti curios cum o vei vedea peste zece ani sau peste douăzeci.

„Mare bandit eşti. De nota 10. Ba nu, că de 10 nu e nimeni, dar de 10 minus tot eşti. Bravo, o să ai armată uşoară!”. Aşa te-a gratulat un coleg bucureştean care vede totul ca pe o mare învârteală, reală sau posibilă. Îi spusesei lui Mitran, care voia să-l pedepsească pe Dănuţ, rămas mult în urmă, că îl ajuţi tu să-şi termine norma, numai să-l lase în pace.
Apoi, acelaşi coleg bucureştean, văzându-te spetit: „Când nu se uită nimeni, poţi să nu mergi cocoşat, că rămâi naibii aşa!”.

– M-aş bucura dacă m-aţi lăsa să vorbesc la telefon cu ai mei.
– Cum te-ai bucura?
– Aşa, în mine.
– Arată-mi cum, să înţeleg.
– M-aş bucura în mine. Nu-mi place să mă exteriorizez.

Vă uitaţi la meci. Echipele româneşti o iau rău de tot pe coajă. „Bă, dacă se califică Steaua, io sar pe geamul de la dormitor (etajul 3), la unitate”. „Nu mori”, îl avertizează unu’. „Lasă, bă, că sare în cap”, îi explică altul, liniştit. Intraţi în dormitor. E miezul nopţii şi Paraschiv aprinde lumina strigând „Deşteptarea!”. Iar Maftei sare în picioare şi începe să se echipeze. Hohote numeroase.

07/11/2010

Servesc patria. Remiză

Afli că Sandu ţi-a trimis un joc electronic de şah. Un computer incredibil, care joacă şah pe nouă niveluri. Mutările sunt comunicate de intersecţia ledurilor care luminează, roşu. E fabulos, abia aştepţi să ajungi acasă, de revelion, să-l încerci.

Până atunci, te mulţumeşti să joci şah prin corespondenţă cu câţiva prieteni, aflaţi şi ei în armată care pe unde. Te mulţumeşti să joci în gând şi asta îţi dă un soi de superioritate faţă de camarazi.

Dar, deodată, îţi aminteşti de civilii de la fermă: oameni foarte simpli, rudimentari, aproape primitivi, murdari, care vorbesc tare, agramat. Nu dai doi bani găuriţi cu pistolul mitralieră pe ei. Şi, totuşi, doi dintre ei, doi din nouă!, joacă şah extraordinar! „Să-mi explice cineva ce înseamnă asta!”, aproape strigi.

%d blogeri au apreciat asta: