Arhivă autor

09/05/2021

Cioara cu ciocul de plastic

Am o cioară cu ciocul de plastic, cu gâtul elastic, cu ochiul din stânga sticlos și sarcastic, cu pene de-un negru monastic – lipite de piept foarte ecleziastic. Cu gheare prelungi (pleonastic) și pieptul umflat cam bombastic. Zboară fantastic. 

Etichete:
08/05/2021

încă nu era apus încă puteam

..încă nu era apus încă puteam 
privi de sus
puteam percepe încă (estompat) realitatea

dacă aș fi respirat adânc dacă
aș fi avut naivitatea 
să visez

atunci tot peisajul mi-ar fi năvălit în plămânul stâng
aș fi devenit eu însumi peisaj (pe dinăuntru)
aș fi zâmbit nătâng 

Etichete:
07/05/2021

Un pocnet scurt

Omul mic face ochii mari. Se holbează. Pe o piatră se mișcă, nesigur, o insectă. Un gândac încă nedezmorțit. O vietate cu multe picioare, pe care omul mare, trecând pe acolo (cu treabă), o strivește. Se aude un pocnet. A pocnit gândacul. Trecerea lui într-o lume mai altfel e însoțită deci de un pocnet scurt. În urmă rămâne un miros aparte, rece (nu persistă mult). Plus niște ochi bulbucați. Omul mic a învățat astăzi ceva (dar nu știe ce). Omul mare își șterge talpa. Ca să scape de urma verzuie.

Etichete: ,
06/05/2021

Pașii noștri cei de toate zilele

Ilarion stă pe bancă în fața blocului și mestecă vorbe în gând. A prins o dâră de soare și se dezmorțește. Îl așteaptă pe băiatul trimis să cumpere pâine, apă, mere și ce-o mai fi. „Ia telefonul ăsta cu tine, să te sun dacă-mi mai vine vreo idee”, i-a zis. Puștiul nu s-a întrebat cum o să-l sune fără să aibă telefonul la el. Dar a văzut că Ilarion n-a numărat restul și nu s-a uitat în pungă. Ci, doar, cu un zâmbet de satisfacție, în aplicația din telefon, aceea care-i numără pașii făcuți zilnic.

05/05/2021

Poemul omului invizibil, fără restanțe la întreținere

Doamna Ana a constatat că e fix o săptămână de când nu a mai ieșit din casă vecinul de la 47, cel pe care nimeni nu-l vede, nu-l aude. Da, ce-i drept, și el e cam tăcut. Nu salută, nu e salutat, nu zâmbește, nu e încruntat (așa ar putea începe Poemul omului invizibil, fără restanțe la întreținere). Au chemat poliția, pompierii. A venit și un blogger. Vecinul era în fotoliu (Netflix). Făcea pe mortul. Truc vechi. L-au zgâlțâit. A clipit. Tentativă de sinucidere, au menționat în procesul verbal. Era mai bună tentativa de a trăi.

04/05/2021

Subiectiv

Prima oară când ești pe un traseu de creastă, ți-e teamă. Îți vâjâie capul, ți se amestecă frica pură și mândria. Apoi te obișnuiești. Te împaci cu muntele, îl înțelegi, te cunoști mai bine pe tine însuți. Ți se pare firesc să ajungi acolo, să privești de sus. Te simți bine, ești puternic, în formă. Tinerețe fără bătrânețe, asta crezi că ai obținut. Apoi intervine ceva. Pe măsură ce înaintezi în vârstă, ți se pare că în fiecare săptămână e un pic mai sus vârful. În loc să-l urci, îl povestești.

Etichete: ,
03/05/2021

Parcă

O băbuță traversează strada și n-o ajută nimeni. Ajunge pe trotuarul celălalt și se oprește un pic să-și tragă sufletul. Vuietul străzii i se pare mai obositor decât cei câțiva pași pe care îi mai are de făcut până la intrarea în Oficiul Poștal. 
Își face curaj, scuipă-n sân, pornește mai departe, apoi își amintește ceva. „Sunt și eu om, chiar dacă sunt Superman”, zice ca pentru ea și se întoarce lângă semafor, apasă pe buton și așteaptă să se facă verde.
– Parcă erai băbuță, zice un trecător.
– Nu-i așa?

Etichete: ,
02/05/2021

A iubi

El merge pe drum, ea merge pe drum sau stă, se întâlnesc, se iubesc, au un copil. El o iubește pe ea și îl iubește pe copil. Ea îl iubește pe copil și are grijă. Copilul îi iubește pe amândoi, apoi devine adolescent. Tatăl îi iubește pe amândoi, dar nu arată (e ca o stâncă), mama îl iubește pe copil și are grijă, copilul se îndrăgostește de cineva de vârsta lui. Apoi copilul are un copil, pe care îl iubește, tatăl îi iubește pe toți, mama îi iubește pe copil si pe copilul copilului și are grijă. Dumnezeu e ca tatăl, îi iubește pe toți (dar mulți nu înțeleg că e ca o stâncă) și ca mama – are grijă. Fiul lui Dumnezeu îi iubește pe toți. Și le arată.

Etichete:
01/05/2021

Ce înseamnă spiritul sărbătorilor

Domnul inginer a plecat mai devreme de la șantier. Era deja nervos; proprietarul s-a răzgândit, vrea ușile mai mari (și-a dat seama că nu încape frigiderul și nici nea Puiu, zugravul). Arhitectul a dat din umeri, muncitorii au dat din cap, și duși au fost. „E Săptămâna Mare, șefu`”, au zis, voioși. I-a găsit la supermarket. I-a salutat și și-a văzut de cumpărături. A pus în coș, metodic, tot ceea ce se afla pe lista primită pe WhatsApp.

read more »
30/04/2021

Zâm. Zâmbet

O femeie tânără merge pe trotuar și parcă zâmbește (așa e mersul ei). Zâmbetul e ceva contagios. Se ia. Însă doar dacă te afli la distanța socială potrivită. Dacă ești prea departe, nu-l vezi. Dacă ești prea aproape, ești prea aproape ca să mai conteze și s-ar putea să-ți vină pur și simplu să săruți buzele care zâmbesc. Atunci zâmbești tu, însă doar în sinea ta. Zâmbetul se ia și dacă ești prea departe. Ca acum, de exemplu. Femeia cu mersul ca un zâmbet poate că nici nu e foarte tânără. Dar așa pare.

Etichete: ,
29/04/2021

Jikujku

…iată un nume potrivit pentru un motănel
preocupat să experimenteze 
(el însuși s-a semnat în acest fel)

la început a fost enigmaticul mesaj-reper
rt45555jukpă34rt4555jukpă345!@%$$$$$$#####%+
(prietenii de pe WhatsApp știu la ce mă refer)

a urmat versul alb tip limbaj de programare
jikiooooo
-0000000000909pP99o
ca o parolă cu litere mici cifre semne de punctuație plus o literă mare

un efort natural către concizie și necesara doză de autocenzură
ca un mesaj-manifest al felinei care se-ndură
să-ți transmită că dorește (dau doar un exemplu)
s-o strigi ușor jikujku atunci când toarce pe canapeaua-templu

Etichete:
28/04/2021

Stins

S-a mai stins o viață. În urma ei, două lumânări aprinse în fața ușii. Locuia la etajul VI, dar nu știu cine era. Nu știu ce a făcut, cât a trăit, cum a trăit, dacă a fost un om bun. Dacă a avut sau nu copii. Probabil că ne intersectam prin fața blocului și ne salutam amabil. Poate chiar ne zâmbeam. Dacă l-aș fi întâlnit pe stradă, la câteva sute de metri de bloc, poate nu l-aș fi recunoscut. E doar o presupunere. Poate îl știam, poate nici nu-mi voi da seama că nu mai e. Sau poate era o doamnă.

27/04/2021

Cele zece zile ale lui Ilarion

Ilarion și-a pierdut portofelul în care avea ceva bani, cărți de credit, permisul de conducere și buletinul. A blocat ce era de blocat, apoi a intrat în faza de reconstrucție: s-a bărbierit, s-a tuns, și-a pus sacou, a completat o cerere, a plătit o taxă, a stat la o coadă, a ținut spatele drept și a privit înainte fără să clipească. „Veniți peste 10 zile pentru buletin”. Când a întrebat cum poate dovedi, până atunci, că e el, doamna de la ghișeu a ridicat din umeri.

Neavând o identitate demonstrabilă, va fi ca inexistent. Dacă, neavând buletin, oamenii nici nu îl vor mai vedea? Vor trece, pur și simplu, prin el? Nu îi vor răspunde la salut? Dacă, privindu-se în oglindă, va vedea doar peretele din spatele lui însuși?

Ilarion simte dintr-o dată cât de importantă e, totuși, fiecare secundă în care ești perceput.

Dl. Lică tace. Ilarion știe că va spune ceva și abia așteaptă să afle ce. „Ți-am cerut vreodată buletinul când am stat de povești la o bere?”, întreabă dl. Lică într-un târziu.

26/04/2021

A fi aș fi

Altădată, aș fi încălecat pe-o șa. Uite-așa! Aș fi călărit, aș fi ajuns, aș fi descălecat. Aș fi priponit calul de un gutui, în spatele foișorului, i-aș fi adus apă și fân. Apoi aș fi salutat mesenii. I-aș fi făcut un semn hangiței. Aș fi înfulecat rapid, aș fi băut zdravăn. Aș fi râs, poate chiar în hohote. Aș fi ciupit corzile unei cobze. Aș fi ciupit hangița. Aș fi adormit butuc, m-aș fi trezit devreme, aș fi încălecat pe-o șa și tot așa. Dar am urcat în mașină, am plecat, am mers, am ajuns.

Etichete: ,
25/04/2021

Nicăieri nu e mai duios ca acasă

S-a întins la drum înainte de răsăritul soarelui. Plouase. O ploaie rece, pe alocuri cu bulbuci. Știa că nu va fi ușor. Și asta nu doar din cauza emoțiilor mari, care pe unii ar putea chiar să-i răpună (auzise că au existat cazuri). Ci și fiindcă drumul era presărat cu pericole, multe dintre ele fatale. Dar chemarea era prea puternică. Cum adică să se dea bătut?!

…Târziu, ajuns de partea cealaltă a trotuarului, s-a ghemuit în cochilie șoptind duios: „Acasă”.

Etichete: , ,
24/04/2021

Un autor găsit printre personaje

Trăia odată un om cu suflet mare. În afară de suflet, avea și o gură mare. Imensă. Ar fi încăput lejer în ea un pescar, o balenă, niște câini și încă ar mai fost loc de rafturi întregi cu texte scrise mărunt (gura lui mare se exprima în scris).

read more »
Etichete:
23/04/2021

Locul și blocul domnului Lică

Ca orice personaj, dl. Lică poate avea zeci de ani în șir aceeași vârstă. Personajele se pot plimba dezinvolt pe Scara Timpului (dacă Autorul vrea să transmită ceva anume sau pur și simplu nu e atent). Există și personaje nervoase, care se încăpățânează să rămână într-o anumită ordine firească a lucrurilor. Dar dl. Lică are simțul umorului și nu se supără dacă e plimbat încoace și încolo, câtă vreme rămâne locului. Iar dl. Lică s-a obișnuit cu locul lui. Cu locul și cu blocul.

21/04/2021

Servesc patria. La păscut

Serveam patria. Sau, folosind terminologia oficială, îmi satisfăceam stagiul militar. În anii aceia, iernile erau grele. Teribile.

read more »
08/04/2021

Soldații de plumb și indienii

Când eram copil, mă jucam „cu indienii”. Niște figurine mici, din plastic, înfățișând cowboy, indieni americani și cavaleri în armuri surprinși de meșterii care îi făceau (acum îmi dau seama că nu știu unde erau produși) în poziții mai mult sau mai puțin războinice.


Eram în stare să îi așez strategic prin camera mea uriașă ore în șir, minuțios, pentru a mă juca apoi de-a ambuscada, recreând bătălia de la Posada, pe care mi-o imaginam grandioasă, ori faze din cărțile pe care le citeam atunci (Al. Dumas, Karl May etc.).

Aveam peste o sută de „indieni”, poate două sute, dacă pun la socoteală și caii interschimbabili, pe care îi țineam într-o pungă de plastic mare și îi dețineam împreună cu Sandu. O săptămână erau la el, una la mine și ne jucam împreună. Citeam aceleași cărți, ni le împărtășeam, inclusiv prin joc. Era fain.

M-am mirat un pic atunci când am aflat că și tatăl meu se juca, în copilărie, „cu indienii”. Atât că el copilărise în timpul războiului, în vremuri grele, și „indienii” lui erau… boabe de fasole. Albe, negre, maro, cafenii, cu picățele – mai mici, mai mari sau de-a dreptul uriașe.

Și el se inspira din cărți, cam din aceleași, și din grozăviile din realitatea imediată, de care nu putea fi ocolit. Bunicul meu cred că se juca cu soldați de plumb. Dar nu știu. Și el a prins un război adevărat în copilărie…

Când mă jucam eu, tata mă privea uneori. Cu drag, sunt convins de asta. Cred că pentru a retrăi cumva jocul. Cred că îi venea să mă ia în brațe, dar se mulțumea să mă privească și să își mute ochii atunci când, Doamne ferește, i-ar fi venit vreo lacrimă. Uneori se întindea pe canapea sau chiar pe covor, lângă joaca mea, și adormea. Era somnul lui cel mai liniștit și bun, știindu-ne acolo, la joacă, fericiți și în siguranță.

Când se juca tata, bănuiesc că mai trăgea cu ochiul la el vreo mătușă. Tatăl lui era plecat. La război, la anchete pentru care era luat pe sus de tovarășii noului regim, sau cu cine mai știe ce treburi importante. Cred că atunci când avea ocazia, bunicul meu tot așa se uita la fiul lui, cu nețărmurită dragoste. Adică știu asta.

O știu pentru că am avut norocul să îl cunosc pe tatăl tatălui meu și fiindcă am, la rândul meu, copii. Diferența e că vin în fiecare zi acasă, uneori mă joc eu însumi cu ei și deseori le spun cât de mult îi iubesc. Când adorm lângă joaca lor, sunt fericit.

Mai e o diferență. Așa cum am spus, nu doar că îmi vine să mă joc cu ei; o fac de multe ori cu pasiune, mă forțez să îi întrec. Vreau jocurile lor.

Copiii de acum rareori se joacă „cu indienii”. Nu mai e vremea plasticului. Acum se fac războaie pe laptop sau pe telefon sau pe tabletă.

(Text început în urmă cu mai mulți ani, pe când mă mai jucam cu copiii. Și pentru că, din cine știe ce pricini, nu am terminat textul, l-am programat să apară cândva, într-un viitor nedefinit și îndepărtat. Adică azi)

%d blogeri au apreciat: