Paterson, o poezie de film

Atunci când sunt acasă, vreau să scriu și am nevoie de un declic, deschid un volum de versuri al lui Ion Mircea. De exemplu, volumul Istm. Funcționează de fiecare dată. Îmi priește. Mie îmi. Atunci când nu sunt acasă… La mine a funcționat când am văzut filmul Paterson, al lui Jim Jarmusch. 

Sunt două ore în care descoperi, dacă nu știai deja, că viața e monotonă, chiar absurdă, dar că depinde de tine să te bucuri că trăiești, să afli rosturi în cele mai neînsemnate detalii. Să iubești, să accepți a fi iubit. Să vezi poezie acolo unde alții nici măcar nu se uită. Să iști versuri din bube, mucegaiuri și noroi.

Ce este filmul Paterson

Filmul Paterson, ce redă o atmosferă cumva romantică din „orașul poeților”, Paterson, New Jersey, este în primul rând un film de stare. Pe care, dacă îl guști, îl deguști. Cadru cu cadru, de la început până la genericul de final (dacă nu, ai impresia că tocmai ai avut de a face cu ceva plictisitor).

Fiecare stop cadru din filmul lui Jim Jarmusch poate fi printat și pus pe peret. Cum face Doc, tipul de la pub, care fixează pe peretele din spatele barului decupaje din ziare despre eroi locali (cu sau fără statuie în oraș, cu sau fără parcuri care să le poarte numele).

În al doilea rând, filmul lui Jarmusch este despre iubire. Personajele principale, Paterson și Laura, se iubesc cu adevărat unul pe celălalt. Se țin în brațe, se sprijină, se înțeleg. Fiecare după puterea lui de înțelegere. El, șofer de autobuz și poet în sinea lui, privește îngăduitor toate încercările ei artistice, îi aprobă capriciile, mănâncă (chiar dacă, uneori, cu noduri) tot ceea ce ea îi gătește. Îi plimbă câinele în fiecare seară, deși nu-i place deloc patrupedul. Ea, casnică și artistă în sinea ei, aproape că-l divinizează. Are încredere deplină în valoarea textelor scrise de iubitul ei. Se face frumoasă pentru el. Cumva, el este Universul ei, în care mai este loc doar de ambițiile ei artistice.

Iubirea (prezentă, trecută, viitoare) este ghicită sau exprimată de-a dreptul, cu entuziasm sau cu resemnare, și în preajma celorlalte personaje – Doc, colegul de serviciu, îndrăgostitul de la pub etc.

În al treilea rând, ironia din simpatie, („caricaturizarea personajelor”). Fiecare își află cumva nașul, are un punct slab, o doagă lipsă (exagerez!), un fix.

Laura e obsedată de alb-negru, actorul îndrăgostit de o iubită care nu-l vrea, iubita însăși se alintă întrucâtva plângându-se de asalturile junelui fără speranță, Doc visează să participe la un turneu local de șah, joacă rolul mucalitului cu figura impenetrabilă, dar se face mic atunci când dă buzna peste el o nevastă afurisită care pare că-l cam ține sub papuc, necazurile colegului de la autobază par un destin fără sfârșit, dar relatarea lor stârnește râsul spectatorului, Nellie își bate joc de Paterson, în felul lui, buldogesc, dar are și rolul de factor extern izbăvitor (după care e pedepsit crunt), Paterson însuși e, cu tot echilibrul și convenționalilsmul afișat, cu toată atitudinea lui poetic-scoditoare, ușor infantil-resemnat, fetița care are soră geamănă pare mult mai matură decât are vârsta, iar japonezul…

O poezie de film

Așa cum am zis mai sus, aparent, Paterson, personajul principal, pare foarte rece, deși (sau tocmai fiindcă) se simte poet, simte poezie, scrie poezie. Răspunde  convențional, pare că nu este într-adevăr atent la problemele celorlalți (iar colegul lui de serviciu chiar este năpădit de probleme).  La un moment dat chiar râde, nu se  mai poate abține, de drama sentimenatală a unui tip întâlnit în pub-ul de seară. Chiar dacă o iubește sincer pe Laura, nu o ia foarte în serios întotdeauna. O acceptă, dar de multe ori este el împreună cu gândurile lui și atât. Singurul personaj care îl pune într-adevăr pe gânduri, îi schimbă întrucâtva viața (și în orice caz modul de a scrie poezie), este fetița întâlnită într-o după-amiază, la ieșirea din tură.

O întâlnire-șoc, o întâlnire-bornă, punct de inflexiune, care determină ruperea evidentă, marcată, la propriu, de intervenția concretă a câinelui Nellie asupra destinului literar al eroului nostru, ruperea deci de un trecut în care se complăcea. Iar întâlnirea din final cu japonezul care își rostește de câteva ori replica „Aha”, de fiecare dată cu alt înțeles, deschide calea spre noul poet Paterson.

Filmul are o poezie aparte, care decurge atât din înșiruirea faptelor și din compoziția cadrelor alese de Jarmusch, cât și din versurile scrise în timp real. Influențate în bună măsură de William Carlos Williams, poetul orașului Paterson, poemele care „apar” în film au fost scrise special pentru acest film de Ron Padgett, un poet pe care regizorul Jim Jarmusch îl admiră. Există o excepție: poemul fetiței, scris în realitate de însuși Jim Jarmusch.

Concluzia mea

De la Dead Poets Society încoace nu am mai văzut un film atât de poetic.

Recomand.

Date tehnice

Durata: 118 minute.

Premiera mondială a filmului Paterson: 7 noiembrie 2016.

Premiera în România: 16 februarie 2018.

În rolurile principale: Adam Driver (Paterson), Golshifteh Farahani (Laura).

Premii: 7 pentru regie, actor principal, dar și unul original: Palm Dog, la Cannes, pentru câinele Marvin (rolul Nellie).  

 

 

Reclame

2 comentarii to “Paterson, o poezie de film”

  1. Mulţumesc mult pentru recomandare!

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: