Revanşa tristă a cuvintelor

Fum negru, înecăcios, ucigaş. Aşa arată iadul. Iadul de vineri noaptea, Club Colectiv, Bucureşti, România. Iadul tăcut. Locul în care bucuria a dispărut în 60 de secunde, izgonită de hidoşenie.  Tăcerea iadului, unde nici tânguieli nu se mai aud, a fost spartă, povesteşte unul dintre pompierii care au intrat acolo, în căutare de supravieţuitori miraculoşi (n-a găsit…), de tânguiala telefoanelor mobile rămase pe o boxă. „Erau o grămadă de telefoane şi sunau întruna. Sunau rudele. Am văzut pe unul că suna Naşa”, spune salvatorul, care n-a mai putut salva dinăuntrul iadului decât această imagine teribilă…

Părinţi îngroziţi, prieteni îngroziţi, rude îngrozite de ceea ce au aflat de pe Facebook, de la televizor, de pe site-urile de ştiri, în miez de noapte… Sunau ca să afle dacă ai lor sunt bine. Sunau şi nimeni nu răspundea la telefon. Deşi telefoanele nu se topiseră, aşa cum se întâmplase cu bluza sintetică a unei tinere pe care un pompier o scosese de acolo, pe braţe. Aceasta este una dintre imaginile cele mai încărcate de semnificaţii din noaptea de vineri spre sâmbătă 31 octombrie 2015. O frântură de text prin care cuvintele îşi iau o revanşă tristă în faţa fotografiilor.

Fiindcă – noaptea tragediei de la Club Colectiv ne-a demonstrat – nu întotdeauna fotografiile vorbesc mai mult decât o mie de cuvinte. Au fost spuse şi scrise, după acea noapte, atâtea şi atâtea cuvinte simple, care au spus, fiecare, mai mult decât o mie de fotografii…

Limbajul direct, folosind cuvinte simple, din vocabularul uzual, puse firesc unul lângă celălalt, are cel mai mare impact. Pentru că vine direct dinăuntrul celui care vorbeşte / scrie şi merge direct în înăuntrul celui care ascultă / citeşte. O lecţie tristă, dar de luat aminte, pentru toţi cei care lucrează cu cuvintele. Mărturiile fără înflorituri ale asistentelor, medicilor, pompierilor, supravieţuitorilor tragediei transmit emoţie pentru că nu urmăresc asta numaidecât. Pentru că sunt autentice. Pentru că sunt un strigăt. O rugăciune.

Există momente în care laşi jos aparatul de fotgrafiat, smartphonul, şi faci ceva cu braţele tale, cu privirea ta, cu gustul şi cu pipăitul, cu auzul şi cu mirosul. Atunci cuvintele vin de la sine. În acel moment, eşti cumva aproape de muzică, pentru că muzica nu are nevoie să fie exprimată într-o limbă anume. Iar atunci, cuvintele îşi iau revanşa. O revanşă tristă, e adevărat, dar plină de înţeles.

NOTĂ. Am ilustrat acest text cu o melodie marca Taxi. Cuvinte simple, adică, puse pe o muzică simplă, care transmit emoţie. Acum este despre emoţie.

 

Anunțuri

One Trackback to “Revanşa tristă a cuvintelor”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: