Ioana Gonțea: Parsif-Ateneu. Sau despre cum Parsifal a cutremurat zidurile Ateneului Român

Vedere din București. Christian Badea dirijând Parsifal la Ateneul Român - repetiția deschisă presei, cu o seară înainte de premieră. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Christian Badea dirijând Parsifal la Ateneul Român – repetiția deschisă presei, cu o seară înainte de premieră. Foto cu telefonul: Călin Hera

”Exteriorul clădirii Ateneului nu trădează forfota din interior. Fațada stă curată în lumina leneșă a amiezii și numai niște porumbei și niște chinezi cu aparate foto îi tulbură liniștea. Însă pe la intrarea de la filamornică apar semne că înăutru se întâmplă ceva cu adevărat important: e un furnicar de oameni acompaniat de voci care se înalță exasperate în văzduh: unii ies, alții încearcă să intre.

E o întâmplare fericită să reușești să treci de paznicul (care în alte dăți a fost blând și în schimbul a câțiva lei primiți pe furiș pe care nu trebuia să te rogi prea mult ca să-i accepte, te lăsa să participi la repetiiții) care cu o voce voit serioasă și groasă îi chestionează pe toți și-și impune autoritatea venită o dată cu ecusonul care atârnă la piept. Dar uite! Ești în inima foaierului și tocurile se aud neregulat în timp ce fugi pe scările în formă de cochilie de melc, care duc în sală.

Concentrica sala a Ateneului Român e suspendată în semiîntuneric. Câteva reflectoare învăluie cu o lumină ușoară orchestra și ledurile luminoase de la partituri vibrează ca niște licurici în atmosfera care se pregătește pentru ordinea dictată de bagheta dirijorului. Sala aproape goală are un sentiment incredibil de intimitate. Marginile de lemn ale scaunelor, înșirate ca la armată, lucesc slab. Ce povești a susținut și câte note adevărate a simțit materia lor lemnoasă?

În stânga doi violoniști: unul cu cămașă portocalie cu carouri, precedat de unul cu cămașă verde cu carouri, ambii cu pantaloni asortați. Doi indivizi trași la xerox, dar înmuiați în culori diferite. Undeva în dreapta o violonistă își agită nervos picioarele și încearcă să-și așeze pantofii cu tocuri amețitoare. Ceva mai în fața ei, un cuplu muzical- o ea cu părul șaten prins într-o coadă și un el cu ochelari cu rame subțiri – fac însemnări pe partitura pe care o împart. Printre ei, fiecare își leagănă instrumentul cu notele de care nu sunt siguri.

Toți se opresc. O silueta înveșmântată în negru vine printre ei. „Aprindeți Ateneul!” strigă. Brusc lumină! E el, e chiar el, dirijorul Christian Badea. Istoria românilor de la Traian până la Ferdinand zugrăvită în peretele rotund, care încinge ca un brâu cupola a fost martoră mută a istoriei moderne ce s-a scris la Ateneu. Astăzi audiază „o piesă de festival pentru sființirea scenei”- cântecul de lebădă a lui Wagner- „Parsifal”.

De la prima audiție la Bayreuth Festival în 1882, legenda Sfântului Graal și al cavalerilor săi nu s-a făcut auzită pe prea multe scene ale lumii. Grație unor alinieri favorabile, Actul III al operei lirice a lui Wagner a ajuns și la București sub bagheta lui Christian Badea.

Pe scaunele roșii o mână uriașă nevăzută parcă a risipit oameni. Lumina îi face să se foiască deranjați, poate că se simt expuși. Badea pare că nici nu îi observă. Face aranjamentele pentru lumini pentru că în seara acesta e ultima repetiție. Haosul s-a integrat în ordinea stăpânului notelor. De acum înainte tot ce se va întâmpla va sta sub semnul conceptului maestrului.

Din întunericul care a cuprins din nou sala, Kundy (în interpretarea Maiei Morgenstern) își plânge păcatele cu două strigăte care sfâșie cu rapiditate atmosfera. În loje, ca niște păsări de vânătoare, bărbați în negru scrutează cu priviri agere scena. Un reflector care-l introduce în poveste pe înțeleptul Gurnemanz (Eric Halfvarson) luminează ca o fâșie cupola Ateneului: de la Negruzzi la Al. Odobescu. Bătrânul Gurnemanz își odihnește anii pe un scăunel și vocea sa de bas umple încăperea cu basmul medieval. O tobă șoptește și mișcarea unui operator cu a sa cameră anunță intrarea altui personaj, de undeva din spatele sălii. Cu gluga pe cap, Parsifal (Stefan Vinke) pare o nălucă. Verigheta de pe inelarul mâinii drepte strălucește firav, mâna dreaptă nu a personajului Parsifal, ci a omului Stefan.

Un fotograf se mișcă cu rapiditate între rânduri. Clinchetul care declanșează viața fotografiei te face să tresari. Kundy se retrage umilă în picioarele goale, spre perete, iar Parsifal își ocupă locul pe podiumul îmbrăcat în catifea roșie. Gurnemanz zâmbește ușor când Parsifal articulează prima notă. Într-o antiteză simplă stau doi stâlpi ai puterii: unul călăuzit de experiența vieții, celălalt de curajul nesăbuit al tinereții; de la stânga la dreapta: vlăstarul neștiutor și arborele viguros. Muzica îl însoțește pe Gurnemanz ca o spargere de valuri. Parsifal explodează violent și completează solo-ul acestuia. Între timp, o privire rapidă demonstrează că bărbații în negru au părăsit fără sunet sala. Ce pregătesc oare?

Cinsprezece lămpi spânzurate de tavan ascultă cuminți notele ce se învolburează. Cei doi bărbați ies din scenă, iar orchestra preia puterea. Fără personaje e netulburată. Ochii instrumentiștilor se mișcă pe partituri, urmărind ritmul muzicii. Badea se ridică pe vârfuri când intensitatea e mai mare.

Bărbații în negru se reîntorc grupați în cor și ocupă culoarul dintre loje. Între două brațe ale unui scaun, Maia Morgenstern, cu niște ochelari mari, alungiți spre coada ochilor, pe nas și cu o mână în care-și sprijină capul urmărește cu interes spectacolul în care acum câteva minute era personaj. Corul cântă pe două voci. O jumătate de sală, apoi cealaltă, o jumătate, apoi cealaltă. Podeaua tremură, scaunele se mișcă. Pielea s-a făcut de găină. Îți strângi mâna în pumn. Ai impresia că o să ți se rupă ființa în bucăți. E prea mult, e prea tare. E arta, soptește o voce interioară. E un crescendo ce se sfârșește cu vocea de bariton a lui Perencz Bela, care cântă destinului lui Amfortas, conducătorul rănit ce nu se vindecă.

Într-un astfel de moment, un pet gol se rostogolește pe jos spre dezaprobarea unei femei cu sacou bleumarin cu dungi subțiri albe și care își strâmbă gura și țâțâie zgomotos. O cruce de aur se leagănă la pieptul însângerat al Amfortas odată cu notele ce se sting. E oare parte din recuzită?

Câteva fete profită de plecare corului masculin și cu gențile în mână părăsesc sala aplecate de la mijloc, ca să nu încurce camerele televiziunilor.

Parsifal își încheie căutarea, a găsit obiectul periplului lui: lancea. Proiectată pe deasupra capetelor dacilor din frescă, lancea se resfrânge spre mâna învingătorului. O lumină roșie, diluată inundă sala și îneacă figuri, veșminte și intrumente. Un cor de voci feminine cu acorduri suave de îngeri umplu foaierul cu muzică. Muzică  se înalță, se izbește și se revarsă ca o mântuire peste sală. Nicicând limba germană nu a fost însoțită de  o forță mai mare ca în liturghia lui Wagner.

Muzica se oprește, iar Christian Badea îi ceartă pe bărbați pentru lipsa de reacție și pentru că au intrat prea târziu, într-un ritm prea lent. Și fără să vrei te întrebi cum a reuțit să-i observe când intră, dacă în tot acest timp a stat cu spatele?! „Corul de jos nu se aude” completează acesta în timp ce răsfoiește o partitură. Corul feminim condus de Iosif Ion Prunner intră în sală și repetă ieșirea din scenă alături de cel masculin. Badea îl prezintă orchestrei pe Perencz Bela, care l-a înlocuit pe Levente Molnar. Instrumentiștii îl aplaudă după ce dirijorul le explică faptul că Bela a venit urgent la chemarea dirijorului, a aterizat în România azi și după ce au stat câteva minute de vorbă, a cântat impecabil. Oare va realiza cineva dintre cei care vor audia una dintre cele două  reprezentații, că Perencz Bela a înlocuit un ultimul moment un alt artist?

Undeva în sală o doamnă tunsă scurt, blondă, cu o haină de piele cu model cu frunze mănâncă cu poftă un covrig. Mai aproape de scenă, un bărbat cărunt îți freamătă mâinile cu degete ușor întoarse și îi explică ceva cu mișcări ample de brațe, celui de lângă el.

După pauză, în care chipurile din sală sunt înlocuite de altele, Badea cere un „270” și atacă din nou partitura. Arcușurile se mișcă cu aceeași viteză, de parcă ziua e încă la început și nu înaintează ușor spre noapte. Refac intrarea corului masculin. Dirijorul fredonează tare: ri, ra, ra, pentru a le da lor măsură. Corul cutremură din nou sala, dar acum sunt mai puține urechi care să audă. Poate că Dumnezeu s-a oprit acolo sus din treaba lui și privește cu dragoste spre aceste ființe.

Urmează discuțiile cu orchestra. De cât timp lucrează împreună? Face liniște mereu și îl pune pe un fagotist să lase telefonul deoparte. Trece rapid prin întregul act III. „Viorile: mi, fa, sol. Lălăiai puțin, te-am așteptat… 8 după 211 vă rog, scurt! Viorile și viola vă rog să nu vă ambalați. Am văzut că nu ești pe ritm, te-am așteptat, dar tu tot ai continuat…” Nu mai cântă nimic, ci doar dă ultimele indicații. Unii iau notițe, alții răsfoiesc de zor partiturile.

Instrumentiștii se ridică cu un sunet de scaune mișcate. Repetiția s-a terminat, sala s-a animat de voci. O reporteriță aleargă spre Christian Badea. În spate, un operator cară o cameră pe trepied.

Cu pași înceți te dezlipești de scaun. Nu ai prea vrea să pleci, dar trebuie să te duci. Afară e puțin răcoare și e întuneric. Nu te sui nici în metrou, nici în RATB, nici în taxi. Mergi pe jos până acasă. Cum să închizi muzica între pereții unui automobil? Lasă-o să se mai plimbe prin capul tău și prin noaptea fără stele.”

NOTĂ. Public acest text în cadrul secțiunii Guest post. Ioana Gonțea îmi este studentă la FJSC. Am făcut împreună în semestrul recent încheiat un seminar de Genurile Presei Scrise (GPS). La tema Reportaj, am chemat toată grupa la ultima repetiție (deschisă presei) dinaintea premierei Parsifal de Wagner, realizată de Christian Badea la Ateneul Român. A fost o experiență specială, care i-a determinat pe studenții mei să scrie texte bune și, poate, le-a trezit gustul pentru operă, pentru Wagner. Mi-ar plăcea să fi fost așa. 

P.S. Eu însumi am scris un text după această experiență.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: