Ce a căutat Parsifal la Ateneul Român

Vedere din București. Lancea, Der Speer, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Lancea, Der Speer, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Timp de aproape 40 de ani, dl. Lică s-a ținut deoparte de Wagner. Richard Wagner. I s-a spus că muzica lui Wagner e grea, prea grea, și te poate dili. N-a înțeles prea bine ce înseamnă asta, dar s-a ținut, cuminte, deoparte. Până într-o zi în care s-a nimerit la Ateneu, la o repetiție. Nu insist asupra coincidențelor care l-au trimis acolo. Important e că dl. Lică a intrat în Ateneu într-o seară de mai. Ziua a treisprezecea. Avea emoții, deci se afla în cea mai potrivită stare. Dl. Lică față în față cu Parsifal.

Întâlnirea dintre dl. Lică și Parsifal a fost consemnată conștiincios în carnețelul primului. Am aruncat un ochi, am copiat câte ceva (cu voia autorului) și am găsit nimerit să vă arăt. Dacă n-am fost la spectacol (joi 14, vineri 15 mai), mă mulțumesc cu ultima repetiție înainte de premieră. Puteți citi mai multe pe excelentul site Despre opera. Puteți asculta. Dar, așa cum mi-a zis Alexandru, nimic nu se compară cu audiția live. Cel puțin atunci când e vorba de Wagner. Richard Wagner.

Dl. Lică: ”Am urcat scările și am intrat în transă”

Am fost la ultima repetiție Parsifal, actul al III-lea, dirijat de Christian Badea, cu Orchestra simfonică și Corul Filarmonicii „George Enescu” (dirijorul corului: Iosif Ion Prunner). Soliști: Stefan Vinke (Parsifal), Eric Halfvarson (Gurnemanz), Perencz Bela (Amfortas), Maia Morgenstern (Kundry). Aveam emoții. Vreme de aproape 40 de ani, mă ținusem deoparte de Wagner. Soarta. Cred că soarta a vrut să facem cunoștință abia acum, în anul de grație 2015. ”Parsifal, actul III”, ”Dl. Lică”. ”Copleșit de cunoștință”. Ultima replica îmi aparține. Parsifal nu știu dacă m-a observat. Nici n-ar avea de ce. Cine sunt eu?

Vedere din București. Eric Halfvarson (Gurnemanz), , repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Eric Halfvarson (Gurnemanz), , repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Am intrat în Ateneu dintr-un impuls pe care nu mi-l explic. Treceam pe trotuarul dinspre Cina și privirea mi-a fost atrasă de un grup de fete, care intrau cuminți prin ușa lateral. Ce-o fi? Ce-o fi, ce n-o fi, le-am urmat. Nu m-a întrebat nimeni de sănătate, parcă nici n-aș fi fost. Norocul meu.

În orice caz, mă simțeam de parcă atunci aș fi văzut prima oară Ateneul pe dinăuntru. Am zis Ateneul, mi-a venit să spun Templul, dar m-am corectat. Poate că n-ar fi trebuit, pentru că mă simțeam ca într-un temple antic grecesc. Să fi fost coloanele de la intrare, să fi fost foaierul grandios? Nu știu. Poate că era ceva în aer.

Am urcat scările și am intrat în transă. Vreau să zic, în sală. Cu o îndrăzneală pe care nu mi-o explic, m-am așezat pe primul rând, pe centru. Uite-așa! Ce-o fi, o fi. În spatele meu, fetele se grupaseră în mijlocul sălii, iar un tip care era cu ele le spunea nu știu ce. Am auzit doar ceva de genul ”Nu suntem spectator, suntem jurnaliști”. Dar nu i-am băgat în seamă. Ei cu ale lor, eu cu emoțiile mele și cu experiența care sta să înceapă. Odată în viață, așa îmi ziceam și mă gândeam că de aceea am așteptat 40 de ani. Aflasem, în orice caz, că nici nu s-ar fi putut altfel, că acum a fost a treia oară când o orchestră din România pune în scenă Wagner. Înseamnă că și lor le va fi fost greu, că și ei au emoții, nu?

Vedere din București. Christian Badea la pupitru, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Christian Badea la pupitru, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. În stânga, Maia Morgenstern, Kundry. Foto cu telefonul: Călin Hera

 

Christian Badea: ”Aprindeți Ateneul!”

În timp ce mă minunam că orchestra a umplut scena (eu știam că la opera orchestra e pitită într-o fosă, nu se vede, doar se aude, se văd soliștii, se vede corul, se văd bine decorurile) și mă amuzam văzând toți acei artiști îmbrăcați în haine de stradă (mi-a plăcut de violonista 2, o fată drăguță, în blugi, cu teneși cu flori), s-a stins lumina și a apărut Dirijorul. A venit până în fața mea, puteam să-l ating cu mâna dacă mă forțam un pic, și a vorbit cu cineva care nu era acolo, în câmpul meu visual. A cerut să se aprindă toate luminile. ”Aprindeți Ateneul!”, a spus, și s-a făcut lumină. Mi-am și notat asta, cică să aprindă Ateneul. Mai târziu mi-am dat seama că el însuși a făcut asta, a aprins Ateneul. Cu muzica lui Wagner, dar nu vreau să anticipez.

Acordaj de lumini, deci. Pentru că intrarea trebuie să se facă într-un anumit fel și Dirijorul știe foarte precis cum trebuie să arate. Acordajul de lumini a fost un preludiu pentru acordajul de sunete. ”Dați-mi doi paișpe”, zice Badea, apoi toată lumea tace. Se stinge lumina și atunci observ cu coada ochiului o umbră, care se ghemuiește pe podiumul din stânga, sub un voal negru. Stă acolo așa cale de vreo 10 minute. O mogâldeață neagră. Pe celălalt podium, un domn cu barbă albă, de Moș Crăciun, ușor adus de spate, sprijinit de un baston care îmi amintește de bunicul meu. Știu cine e. Gurnemanz. Sunt mândru că știu. Dacă m-ar întreba fetele cu care am intrat și de care am zis că am uitat, aș ști să le spun. Știu și cine trebuie să fie mogâldeața. Maia Morgenstern. Sau Kundry, cum vreți să-i ziceți.

Dar mai important decât atât e faptul că începe să mă învăluiască o muzică ce pare știută de când lumea. O muzică de la începuturi. Profundă. Îmi cer iertare că folosesc acest cuvânt banal. Înțeleg deodată de ce este orchestra pe scenă: pentru că muzica e miza. Decorurile sunt atât de minimale încât, practic, nu există. Este adevărat, acum înțeleg: însuși Ateneul român e decorul, cu coloanele lui de la intrare, cu foaierul, cu boltele și picturile, cu totul. E un templu care te duce cu gândul, inevitabil, la povestea Graalului, la vremurile lui Kingsor, Amfortas, Gurnemanz, Parsifal și, desigur, la Kundry. Dar deocamdată nu știu nimic. Nu știu decât că mă împresoară muzica. A spus cineva că limba germană nu e melodioasă?!

Treptat, încep să gândesc, furat de muzică, sedus, neabandonat. La ce mă gândesc când ascult? Nedefinit. Aș putea să mă gândesc așa, fără cuvinte, la nesfârșit. Ce sunt cuvintele altceva decât niște convenții? De ce par a înțelege totul doar ascultând muzică? Această muzică? Aici, acum. Nu știu dacă mutra mea inspiră asta, că par a înțelege nu totul, dar măcar ceva. Cred că nimănui nu-i pasă de mutra mea. Desigur, nici mie.

Apoi apare printre rânduri, o glugă. Merge rar, apăsat, către podiumul unde umbra ghemuită se ridică în picioare (după ce a țipat de două ori). Joc foarte teatral. Avem acum trei personaje. Între ele, orchestra. În fața ei, Dirijorul. La doi pași de el, un suflet care s-a deschis. Al meu.

 

Ein Mensch wie alle

Apoi, Parsifal îi ia locul lui Kundry pe podium. Maia se dă înapoi câțiva pași, timorată și admirativă în acealși timp. Tace, privește, joacă din priviri. A fi actriță și a face să cânte o privire, un gest. Cred că de aceea a chemat-o Christian Badea în acest rol.

Vedere din București. Vioara a doua, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Vioara a doua, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Apoi Parsifal și Gurnemanz cântă. Unul de pe podiumul din stânga scenei, altul de pe podiumul din dreapta. Când Gurnemanz zice tod, Parsifal se crispează… Kundry îi îmbrățișează picioarele lui Parsifal. Femeia contează prea puțin, e ”negativă”. Suntem în lumea bărbaților. Umilă. Alungată. Neisprăvită. Ein Mensch wie alle, se aude clar. Ce șanse are să priceapă ceva, să se prindă despre ceea ce e vorba cineva care nu știe limba germană și nu cunoaște libretul?, mă întreb. Șanse uriașe, îm răspund. Pentru că se înțelege totul.

Să stai în primul rând. Să nu mai existe nimeni în sală. Să auzi cum scârție pantofii Dirijorului, cum foșnesc foile partiturii de pe pupitru. Cum vibrează podeaua micului podium al Dirijorului. Mă gândesc la viață. Crește tensiunea – după ce ies actorii. Atmosferă încărcată. Se aprind luminile. Corul intră în loje. Ce experiență trebuie să fie să stai în lojă și să se adune în spatele tău băieții din cor, îmbrăcați în negru, și să înceapă a cânta. Să-ți cânte în ceafă. În creier.

Dirijorul își întărâtă oamenii. Întărâtă corul. Ar fi bun să antreneze o echipă de fotbal românească, sunt sigur că ar ști ce să le spună, ce să le facă astfel încât aceștia să joace 90 de minute, să mănânce pământul, să dea ce-i mai bun din ei. Dar e mai bine să facă ceea ce face.

Forța unui gest. Amfortas își dă la o parta mantaua, arătându-le cavalerilor din cor rana din piept, care nu se vindecă. Un gest teatral, de mare efect. Corul exclamă, într-o voce, dându-se un pas înapoi, subliniind și astfel, prin joc, un moment puternic al operei. Îmi rămâne în minte această secvență, pe care o presupun lucrată îndelung.

Tod, sterben.

 

Der Speer!

Apoi apare lancea. Parsifal a reușit! Den heil’gen Speer – ich bring’ ihn euch zurück!, zice Parsifal și o rază de lumină albastră pornește de lângă podiumul lui, oblic, spre tavanul Ateneului. O imagine puternică și poetică. Der Speer!

Apoi totul e inundat în muzică. Muzică, muzică, muzică. E ceva ireal. Din muzică, din arcușuri și corzi, din harpe, din instrumentele de suflat, muzica prinde să vorbească. Se aud glasuri, care intonează. Dar pe scenă e doar orchestra. Parcă ar cânta îngeri, îngeri care nu se văd. De parcă jos, în foaier, ar fi un cor cântă cu sârg și cântecul ar urca printre coloanele și boltele și scările și balustradele și picturile Ateneului până în sală. Știu că e așa, că jos, în foaier, chiar cântă corul dirijat de Ion Iosif Prunner, altfel aș crede că am luat-o razna, că aud viorile vorbindu-mi. Am impresia că am trecut dincolo, în muzică.

Știu de ce am așteptat 40 de ani. Câți mai am de trăit, știu că voi fi de-ai lui Wagner. Și mă simt cumva stânjenit: în mod normal, trebuia să cumpăr bilet pentru această repetiție.

 

Recitalul Christian Badea

Și când stau imobil în scaunul meu, începe al doilea spectacol. Recitalul Christian Badea. Surprinzător pentru mine, îl aud că le spune celor din cor: ”Totul e greșit! Intrarea a fost de parcă erați morți”. Apoi îi ceartă pentru ieșire, îi dojenește că au plecat fără să vadă rana lui Amfortas. ”Să rămână până când urcă Parsifal, OK?”, îi spune lui Ionuț (dirijorul Ion Iosif Prunner).

Vedere din București. Christian Badea la pupitru, corul adus între rânduri, pentru aplauze, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din București. Christian Badea la pupitru, corul adus între rânduri, pentru aplauze, repetiția finală Parsifal, Ateneul Român. Foto cu telefonul: Călin Hera

Apoi celor din cor: ”El (Levente Molnár, n. mea) a venit de pe avion la doișpe, am vorbit cu el trei secunde, dar a făcut exact ceea ce trebuia să facă. Și voi trebuie să procedați la fel. Și, atenție, corul de jos nu s-a auzit pe timpul 2. Începutul a fost foarte bine, cu toate că nu erați gata. Dar apoi, a doua intrare a fost cam în lună. Nu ați repesctat. Mă deranjează că ați făcut de 2-3 ori bine și a patra oară n-a mai ieșit. N-am nevoie de vorbe. Cântați bine și pe urmă ieșim la o bere. Sala se deschide la șase treizeci, veniți la șase. Bărbații, grupa 1 și grupa 2, stați la ușă, să facem intrările cu aplauze”. Cât or fi durat repetițiile?, mă întreb.

Apoi, Dirijorul explică ce trebuie făcut la faza în care Amfortas le arată cavalerilo din cor rana de la piept, care nu se vindecă. Apoi se repetă scena. ”Să repetăm acum 276”, zice. Apoi comentează: ”Mi se pare foarte melodic, baritoane”.

 

”Nicht so piano! Es war zu leight”

Apoi cere 278. ”Mai dolce, dacă se poate”, zice, și cântă alături de bariton. Apoi spune că sunt probleme cu bașii. Apoi îi zice lui Perencz Bela: ”Nicht so piano! Es war zu leight”. Apoi îmi dau seama, eu, dl. Lică, aflat din întâmplare într-un fotoliu din primul rând al Ateneului, în timpul ultimei repetiții, că Wagner nu e greoi. E doar forță. E muzică! Iar limba germana nu e nemuzicală!

Apoi îl aud pe Dirijor, adresându-se celor din rândurile din spate ale orchestrei: ”Tarele nu omoară vocea. Puteți cânta tare, dar nu gros. Grosul nu omoară vocea, tarele o omoară”.

Apoi alte observații, alte dojeni, alte sfaturi, alte aprecieri: ”270, atenție, începeți prea piano. E fortissimo”. Și corul vine iar în loje și cântă încă o dată. Prima oară a fost ceva extraordinar. Acum e cutremurător. E deplin. ”Băieți, asta este. Super!”, le spune Dirijorul. Apoi le spune să plece în liniște.

Apoi discută doar cu orchestra. ”Începutul e espressivo, așa scrie în partitură. E un pianissimo de Wagner. La vioara a doua e prea devreme. Trombonii 2, 3, 5, atenție la accent! Cornul, puțin mai mult accentuat pe 252… Tonul 2, foarte bine, foarte bine. Cornul englezesc, atenție, e un pic în urmă. Să fim atenți! După 219, vă rog, scurt. Dacă cântați scurt, e OK să fie forte. 12 după 220 nu era intonația bună. N-a fost de nivelul vostru. Vioara 1, câteva măsuri după 226. E mult mai bine acum, nu vă complicați viața! Corzile. La 228 se începe cu nedumerire… 235 viorile și viola, vă rog să nu vă ambalați. Să fim preciși. Dacă vă ambalați, nu mai suntem împreună. După 237 sunt opt măsuri, vioara 1 încă vă complică viața. La 244, fagotiștii să intrați împreună… 252, două lucruri pe care vreau să le fac … Acest pasaj trebuie să aibă o anumită severitate… Alama, v-ați acoperit de glorie la 255! … 267, un tempo complet nou… Când intră tenorul, vioara a doua la mijloc.

 

”Tragedie”, ”Fior”, ”Emoție”, ”Mister”

Apoi nu știu ce s-a mai întâmplat. Eram eu, nu eram eu? Eram eu mai bun, mai simplu, mai altfel? Habar nu am. Devenisem un fel de mit. Mitul domnului Lică.

Când am ieșit, Dirjorul acorda un interviu unei televiziuni. Acolo, lângă fotoliul pe care am stat. Pe scări, am găsit niște bilețele. Scris de fată. Cred că fetele mele, cele cu care am intrat în Ateneu, notaseră câte o idee, câte un cuvânt, câte o simțire. Le-am transcris, cu maximă indiscreție, deși, cei care mă cunosc știu, sunt un tip discret. Aș da vina pe Wagner J.

Așadar: ”Singurul cuvânt care îmi descrie starea e: pace!”, ”Ritual mitic”, ”Simt că ar fi trebuit să plătesc bilet pentru repetiție”, ”Haos”, ”Profunzime”, ”Scaunele aliniate ca la armată spun multe povești, Ateneul are o atmosferă atât de intimă”, ”Curiozitate”, ”Tragedie”, ”Fior”, ”Emoție”, ”Mister”, ”Mi-aș dori să fiu în locul dirijorului pentru o secundă, să am trăirile lui”.

Libretul, aici.

 

 

Anunțuri

3 Trackbacks to “Ce a căutat Parsifal la Ateneul Român”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: