Despre miracolul românesc. Azi, cinematografia

Imagine de la o dezbatere despre producție și coproducție. Foto:

Imagine de la o dezbatere despre producție și coproducție. Foto: Dan Țuculescu

E bine când vreun film românesc este premiat la festivaluri internaționale. Ne crește inima. Apoi mergem mai departe. Să cumpărăm bilete ca să și vedem filmul ăla premiat e prea mult. Și apoi, se știe, filmele românești nu-s cine știe ce. Sunet prost, acțiune încâlcită, final abrupt. Mai bun e un film cu bătaie. Te destinde. Vezi actori pe care îi știi. E cool. Pe bune, cine se duce să vadă filme românești? Cu cine să vorbești despre ele? Come on!

Zilele astea, de când cu Festivalul Filmului European, am avut parte de film românesc și de discuții cu producători, regizori, critici de film etc. Oameni din interiorul fenomenului. Am aflat ceea ce știam sau intuiam, dar am aflat-o de la prima mână: e un miracol felul în care e văzută în prezent cinematografia românească!

Nu este vorba doar de bani, deși acest detaliu este nodal, ca să mă exprim astfel. Fără bani suficienți, nu poți face decât experimente. Așa-numitele filme independente, despre care îți dai seama de la o poștă că sunt independente. Le privești cu îngăduință, cu simpatie, dar nu le iei în serios. Atunci când dai un ban pe-un bilet și-un popcorn, la multiplex, nu vrei să vezi experimente ale ”studenților întârziați” din România; vrei Cameron Diaz, Bradley Cooper sau Jennifer Lawrence.

Fără bani suficienți nu poți angaja actori profesioniști. E cool să faci filme cu amatori și cu câte un monstru sacru, dacă te bagă în seamă, dar rămâi tot la experiment (un amator care a impresionat mult în ultima vreme este Dan Lungu, tatăl regizoarei Ana Lungu, distribuit de aceasta în debutul ei în lungmetraj, Autoportretul unei fete cuminți). E cool să-ți editezi filmul astfel încât cadrele să pară că nu se leagă, pentru a ajunge la un nivel superior, în loc să lași povestea să curgă legat. Uneori, aceste experimente pot să reușească, pot da bine în ochii juriilor, dar tot la faza de experiment rămâi.

Fără bani suficienți, te mulțumești cu inventivitatea, care te scoate din belele mai mici sau mai mari. Improvizezi. Te descurci. Ca-n viață. Decât deloc, mai bine un compromis ici, unul colea.

Avem regizori, scenariști și actori talentați. Avem producători inventivi. Avem oameni de cinema destoinici, care se pierd însă în bătălii aparent fără miză. La ce lucrați acum? este întrebarea-tip la care omul de film tânăr și talentat din România răspunde stingher că speră să poată scrie la timp un sinopsis, dar că acum e prins într-un hățiș de probleme de care, într-un mediu normal, se ocupă trei, patru, cinci, opt, douăzeci de meseriași în ale producției, PR-ului, șofatului, tipografiei șamd.

Oamenii talentați și destoinici din ceea ce numim cinematografia românească sunt niște eroi. Și-ar dori să fie oameni normali. Urăsc să fie eroi. Vor să poată să își vadă de treabă. Să observe, să transmită. Să creeze. Ca toată lumea, fiecare în felul lui. Dar n-au încotro și trebuie să evolueze în spațiul carpato-danubiano-pontic. Lumea e mare, iar lumea bună e densă. Nu lasă loc veneticilor, decât rareori și doar foarte puțin. Curiozitățile nu îți pot reține prea mult atenția.

De aceea cred că e miraculos faptul că despre cinematografia din România se vorbește astăzi. Un regizor tânăr mi-a povestit că, la un festival din străinătate la care a participat, filmele din România au fost privilegiate pentru că erau din România. Curentul pornit de Porumboiu, Mungiu & Co. a făcut să se miște ceva. A deschis un drum. În acest siaj, au venit alții și alții. Am ajuns în situația în care o cinematografia emergentă, precum cea din Ucraina, are nevoie să se lege de cea din România. Ucrainenii spun că au bugete rezonabile, au actori, au regizori, au tot ce le trebuie, dar mai au nevoie de o locomotivă pentru a fi băgați în seamă. Transmit mesaje aproape disperate către producătorii români: ajutați-ne să intrăm și noi în lumea bună! Cel puțin asta am înțeles eu. ”România are două avantaje uriașe: e în UE și a ajuns într-o poziție în care e respectată în cinematografia mondială”. Dar România nu e obișnuită să fie locomotivă. Să ia inițiativa. România preferă să fie tractată, nu să tracteze. De ce ar face cinematografia românească altfel? Pentru că există miracolul despre care am vorbit la început, aș răspunde. Dar aș fi naiv, probabil. Fiindcă nu se poate trăi din miracole. E nevoie de construcție, de echipe, de sprijin. Când spun echipă mă refer la instituții, la strategii pe termen mediu și lung, la politici.

Prin urmare, vă zic: e bine să fim mândri de succesele filmelor românești, de succesele sportivilor, IT-iștilor, artiștilor români. Câtă vreme însă rămânem doar contemplativi, la nivel de autoritate, de responsabili de politici, de plătitori de bilete la cinematografele unde rulează filme românești, vom sta și, în cel mai bun caz, ne vom minuna (dacă vom ajunge să aflăm).  Vom crede sincer că totul se reduce la emisiuni (merituoase) precum Românii au talent sau Vocea României. Dar restul va trece pe lângă noi. Inclusiv scenariile nescrise din cauza hățișurilor de probleme pentru care nu te pregătește nicio facultate.

Cel puțin așa cred eu.

 

Anunțuri

One Trackback to “Despre miracolul românesc. Azi, cinematografia”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: