Spital de copii în Bucureşti

Vedere din Bucureşti. "Sala de aşteptare" a secţiei ORL dintr-un spital bucureştean. Foto cu telefonul: Călin Hera

Vedere din Bucureşti. „Sala de aşteptare” a secţiei ORL dintr-un spital bucureştean. Foto cu telefonul: Călin Hera

„E a doua oară când mă dă jos din pat”, se plânge femeia în capot roşu, în timp ce apasă pe butonul liftului. „Ce să facem, putem spune că nu vrem?”, răspunde cealaltă, al cărei capot albastru, cu modele chinezeşti, fâşâie când femeia intră în lift, alături de colega ei. Au în mâini câte un portofel. Coboară probabil la chioşcul din curte să ia o cafea, nişte banane, să treacă timpul.

Etajul al doilea al spitalului este rezervat secţiei ORL. Ca să ajungi aici pentru o operaţie de rutină (scos/micşorat amigdale, scos polipi etc.), la care copilul a fost programat cu 2-3 săptămâni înainte, trebuie să treci mai întâi pe la avizierul de la Ortopedie/ORL aflat în altă clădire. Acolo spui cine eşti, ce vrei, cine te-a chemat, apoi aştepţi, că nu sunt paturi. „Cum se eliberează un pat, cum vă trimit pe secţie, în ordinea în care aţi venit”, zice doamna de la avizier, o duduie cochetă, cu părul îmblonzit şi unghiile înroşite corect. Foarte amabilă.

Trei ore mai târziu, cu fişa de internare în mână, mămicile, tăticii, bunicile plus copilaşii străbat curtea spitalului, trecând printre clădiri şi maşini parcat pe unde se poate (într-o parte a curţii se construieşte un nou corp al spitalului, deci e destul de mare înghesuiala). Ajung, urcă cele două etaje fie cu liftul, dacă nu e foarte ocupat, fie pe scări. La etajul al doilea, o uşă încuiată şi un buton pe care trebuie să apeşi o dată; dacă apeşi de mai multe ori nu e bine – că doar n-o sta vreo asistentă lipită de uşă ca să deschidă instant.

„Avem programare la operaţie”, spune o mămică, cu vădită emoţie în glas. „Aham”, zice asistenta, cercetează fişa adusă de la avizier, „coborâţi la subsol, la vestiar, schimbaţi copilul în pijama, papuci de casă, apoi vă întoarceţi aici”. În unele cazuri, chiar dacă „s-a dat liber” de la avizier, mămicile şi copilaşii mai trebuie să aştepte niţel în faţa uşii, că nu s-a eliberat patul sau doamna doctor mai are ceva de făcut. „Coborâţi să vă schimbaţi când vă spun eu, n-are rost de acum”.

Intervenţia durează aproximativ două ore din momentul în care reuşeşti să treci de uşa secţiei ORL. Copilaşul poate fi însoţit până la salon de mămica. Tăticul/bunica sau eventualul al doilea însoţitor e îndrumat în sala de aşteptare, care se află la parterul altei clădiri (la triaj/camera de gardă). Nimeni nu a venit acolo însă pentru a merge hăt-departe, mai ales că puştiul sau puştoaica se află la prima intervnţie medicală mai serioasă (anestzie generală, totuşi), aşa că părintele/bunicul ignoră interdicţia de a staţiona pe scări. Scara e transformată aşadar într-o sală de aştptare ad-hoc. Oameni în toată firea raeazămă balustradele, pereţii sau se aşază pe scări.

Două ore trec ba repede, ba încet. Evenimentele notabile sunt păcănitul uşor al ecranelor touch-screen ale smartphon-urilor („Cum e?”, „A ieşit acum, doarme”, „Cum mai e?”, „S-a trezit, îi dau apă, aştept să vină doctoriţa” etc.), paşi grăbiţi pe scări ai unor asistente în saboţi, priviri de sus ale altor cadre medicale care vin cu liftul şi introduc un cod ca să se deschidă uşa, dialogurile dintre asistentă şi nou-veniţii trimişi invariabil la subsol. Afli poveşti despre polipi până la ureche, amigdale umflate până se ating una de alta, puseuri de febră incredibile, mers din medic în medic „inclusiv la cabinete particulare” fără să afli un diagnostic etc.

Când în sfârşit se deschide uşa şi îţi vezi copilul pe picioarele lui, fără vreun bandaj pe faţă, zâmbind, uiţi toate neplăcerile astea mici, îi mulţumeşti în gând lui Dumnezeu, apoi pleci acasă, lăsând în urmă claia peste grămada de oameni care reazămă scările dinainte şi de după etajul al doilea.

Una peste alta, serviciile medicale, la acest spital de copii din Bucureşti, sunt bune spre foarte bune, iar comportamentul cadrelor medicale (inclusiv portari, bodyguarzi) este profesionist, amabil, îndatoritor. Civilizat. Aşa cum trebuie să fie. Dar să rezolve cumva problema paturilor, sălii de aşteptare, garderobei, programărilor. Să rimeze adică şi organizatoricul cu medicalul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: