Cristi Ştefănescu: E soarele, vedeţi? Hei, trezeala, neam solar!

Amicul meu pe care îl ştiu de o viaţă de om, să tot fie vreo 20 de ani, Cristian Ştefănescu, cel care era tipu’ ăla ca lumea de la Externe şi cu care n-am mai vorbit decât pe Facebook în ultimii ani, deşi deseori mă îndemn să ies naibii la o bere sau la un vin fiert cu amicii, are, printre multe calităţi, una la care eu ţin foarte mult: scrie al naibii de bine!

Redau mai jos o postare de pe pagina lui de Facebook, de azi, ziua în care a apărut soarele în Bucureşti, după 32 de zile de ne-soare. Este un text din categoria celor pe care ţi-ar fi plăcut să le scrii şi, cu siguranţă, le-ai fi scris; asta cu condiţia să fi fost el, Cristi Ştefănescu.

Aşadar, delectare plăcută şi, dacă nu sunteţi încă prieteni cu el pe Facebook, purcedeţi, că aveţi de ce. Spuneţi-i că v-am zis eu.

E soarele, vedeţi? Hei, trezeala, neam solar!

Sunt tot mai convins că noi, ăştia care încă mai credem în aselenizare, facem parte dintr-o sectă pe cale de dispariţie. Se înmulţesc, în schimb, cei care nu mai cred deloc în Lună. Şi, probabil, nici că Soarele există.

Aşa cumva ar fi trebuit să înceapă, azi dimineaţă, pe la crăpatul zilei, povestioara de astăzi din 226.

Prima dimineață senină, după atâta amar de vreme mohorâtă ca privirile oraşului la 6:40 AM. La orizontul ivit din loc în loc printre îngustele ganguri ce separă blocurile plumburii şi încă adormite ale Căii 13 Septembrie se ridicau aburii groşi ai unei îndepărtate centrale termice. Însăşi monstruoasa Casă a Poporului, privită dinspre dealul Academiei Militare, părea, în lumina aia de mult timp nemaitrăită, o mică bucurie.

Şi, atunci, în sfârşit, deasupra Dâmboviţei, prin dosul turlelor de la Elefterie, s-a ivit el, soarele, încăpăţânat să se facă văzut printre crengile golaşe ale copacilor aliniaţi de-a lungul cheiului. Cerşea zâmbete. Am întors privirea spre lumea din autobuz şi am avut impresia că sunt singurul care-i zâmbeşte. Hei, e soare! E soarele, vedeţi? Hei, trezeala, neam solar! Ce pana mea, ieri vă plângeaţi de depresie, vă plângeaţi că v-au tăiat dreptul la fericire, că v-au furat soarele. E acolo, care e faza? Bucuraţi-vă, e o lege a naturii: omul e făcut să prindă viaţă când dă de soare! Dar, vorba maxi-taximetristului meu: unde am ajunge dacă am respecta cu toţii legile?

Hei, lume încruntată! Alo! Ce-i asta? Eşti ranchiunoasă, nu? Mai că-ţi vine să-i strigi soarelui „Ce faci, mă? Ești pe autostradă, hă? Te’ntorci la mine beat după o lună c’o scoică’n rază și te’aștepți să te primesc ca și cum nimic nu s’ar fi întâmplat? Te’aștepți să te iau în brațe și să te sărut și să’ți cad la pat, ai?”

Îhî, chiar suntem ranchiunoşi. Şi nemulţumibili. Şi uităm să ne bucurăm din orice. Deşi avem nevoie de fiecare mică bucurie! Ştim că aşa stă treaba dar practica ne omoară. Şi, în plus, mai sunt şase miliarde pe lumea asta. Să fie ei buni, eu am treabă să fiu. Şi atât.

Cam aș ceva aveam de gând să scriu, azi dimineaţă.

Dar eram în 226, ca de obicei.

Și-apoi, când în sfârşit am avut timp, se făcu târziu. Cui îi mai trebuie, la 12:15, o ştire despre ceva ce s-a-ntâmplat cu soarele pe la 7 şi un picuţ? Şi cine mai are, de fapt, nevoie de soare?

(autor: Cristi Ştefănescu/Facebook)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: