Risipitorii vs. Prins în miezul unui ev pretins

Prins (Petru Popescu) şi Risipitorii (Marin Preda)

Prins (Petru Popescu) şi Risipitorii (Marin Preda)

Aşa cum am mai zis, citesc de-a valma în ultima vreme, sala mea de lectură fiind vagoanele metroului bucureştean. Norocul meu. Tocmai dau gata romanul „Prins” al lui Petru Popescu. Întâmplarea face ca înainte de asta să fi citit „Risipitorii” lui Marin Preda.

Prima constatare: deşi acţiunea are loc, în ambele romane, cam în aceeaşi perioadă (obsedantul deceniu), în cartea lui Preda partidul comunist e unul din personajele principale, în vreme ce la Petru Popescu aproape că nu se pomeneşte despre el – am dat doar de o descriere a unei defilări de 1 Mai.

La Marin Preda se ghiceşte faptul că autorul a încercat din răsputeri să scrie ceva cât mai pe placul puterii de atunci, să se alinieze pentru a putea fi. Am suspectat această carte ca fiind cea mai proastă scrisă de autorul Moromeţilor. Deşi încearcă să încrucişeze destine (e interesant că majoritatea personajelor principale, care sunt multe, au nume care încep cu litera S), să facă un întortocheat roman psihologic, cartea nu mi se pare suficient de convingătoare.

Nu spun că m-a plictisit, dar poate de vină e faptul că am vrut să văd cum descrie el viaţa oamenilor din obsedantul deceniu, realităţile zilei. Mi-a lipsit, ca multor colegi de generaţie, literatura de bună calitate despre lunga Epocă de Aur Roşu, dacă mi-e permisă exprimarea. Am crezut, ca mulţi alţii, că e în sertar sau că n-am ajuns eu la ea.

Aşa că m-am aruncat cu nesaţ pe Risipitorii, gândind că n-o fi chiar Cel mai iubit dintre pământeni, da’ totuşi.

Am rămas cu un gust semi-amar. În Risipitorii, totul se rezolvă în şedinţele de partid (un tip ajunge să se sinucidă după o şedinţă care a decurs defavorabil). Şefii partidului, mai mari sau mai mici, sunt prezentaţi „realist”, cei mai mulţi critic, unii însă par aproape providenţiali. Poate că asta, criticarea lor, să fi fost un oarecare curaj acceptabil în epocă.

La un moment dat, Preda m-a păcălit. Vorbea despre un şef de uzină venit din producţie, urcat şi în ierarhia politică, care era apropiat de oameni, ştia să scoată ceea ce e mai bun din ei etc., dar i se găsise un defect: zilnic, la prânz, venea la el în birou o tânără studentă sau stagiară şi se închideau amândoi în birou, şefu’ d’dea ordin să nu fie deranjat. Oau, nebunaticul!, mi-am zis. Apoi Marin Preda m-a dus în birou, numai pe mine, să văd ce se întâmplă: tânăra domnişoară îi dădea lecţii de limba rusă şi el transpira la pronunţie, la vocabular, nu-i intra în cap şi pace!

Dacă nu mă înşel, e o singură referire la deţinuţii politici, deşi Marin Preda ştia atunci de existenţa lor. E vorba de doi tipi care fuseseră legionari în liceu şi ajunseseră la puşcărie din cauza asta. Sunt prezentaţi caricatural, iar în finalul capitolului în care apar cei doi e o scenă bizară: sunt nevoiţi să joace o scenetă macabră (unul îi toarnă în chiloţi celuilalt o sticlă cu cerneală roşie), într-un ritual supravegheat de şeful Aprovizionării.

În fine, mi-am zis, ca să fiu îngăduitor, poate că Marin Preda a vrut să caricaturizeze, să tuşeze, să prezinte obsedantul partid care se băga până în viaţa intimă a oamenilor şi, părând că-i face curte, să îl dezvăluie. Dar mi-e teamă că doar i-a făcut curte.

Revenind la cartea lui Petru Popescu, scriitorul care a fugit ulterior din ţară şi s-a stabilit în America pare preocupat de viaţă (şi de moarte), indiferent de epocă. Vorbeşte despre chefuri, partide de sex, dar şi despre pretinşi intelectuali/scriitori, caricaturizează preoţi. O lectură mai uşoară, care a prins mai bine, în special în rândul publicului tânăr, şi care a avut parte de un tiraj mai mult decât interesant (se spune că Marin Preda ar fi fost invidios la propriu când a văzut-o pe mama lui Popescu cărând cu o sacoşă drepturile de autor ale fiului, pe la Casa Scânteii – Ştefan Agopian a spus asta).

Desigur, cartea lui Petru Popescu e mult mai mult decât o lectură uşoară. Dar mi se pare că pregăteşte prea mult momentul în care inginerul o cunoaşte pe Corina. Parcă tot ce se întâmplă până atunci e o lungă introducere (aproximativ 3/4 din carte). O introducere care merită citită.

În fine, consemnez o scenă în care se întrevede talentul de scenarist al autorului: aceea în care, uitat într-un scaun al cinematografului, eroul nostru priveşte distrat un documentar despre nevoia ca şi pietonii să respecte regulile rutiere (vă amintiţi genul ăsta de „reclame” dinaintea filmelor de la cinema?). Persoana care pune vocea atrage atenţia, la un moment dat, asupra unui bărbat care aleargă, fără să ţină cont de ceilalţi oameni de pe trotuar, de maşini. „Iată ce periculos e”, spune vocea, în vreme ce omul aleargă bezmetic. Atunci, eroul are un sentiment de răzvrătire (una din puţinele „dizidenţe” explicite din carte. Şi dacă omul se grăbeşte, a aflat că a avut cineva din familie un accident, dacă pentru el nu mai contează restul? Apoi, prim plan cu grăbitul, care era, surpriză, chiar omul nostru.

Două cărţi pe care le-am citit în timpul ultimelor mele călătorii cu metroul.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: