Huiduiala noastră cea de toate zilele

Instantaneu despre un instantaneu din tribune. Foto: Călin Hera (cu telefonul)

Instantaneu despre un instantaneu din tribunele Arenei Naţionale, la meciul Steaua-Ludogoreţ. Foto: Călin Hera (cu telefonul)

Probabil nedus suficient la meciuri prin Bucureşti*, n-am apucat să mă obişnuiesc cu unele lucruri, care mă deranjează. Mi-am amintit despre asta aseară, la meciul Steaua-Ludogoreţ. Am fost în tribune pe Arena Naţională.

Pe la şi jumate, când tribunele nu se umpluseră, am auzit întreg stadionul vuind. Se huiduia puternic, cu entuziasm, cu energie, dinamic. M-am prins târziu de ce: pe cub se difuzau imagini cu fani bulgari…

Următoarele huiduieli au venit, firesc, câteva minute mai târziu, atunci când galeria bulgarilor şi-a permis insolenţa de a-şi încuraja favoriţii, de a-şi striga bucuria cş se află pe ditamai Arena Naţională, în faţa celei mai iubite echipe din România.

Al treilea rând de huiduieli puternice, izvorâte din sufletele neînfricate ale steliştilor, s-a pornit atunci când pe ecranele aceluiaş cub au fost prezentaţi, unul câte unul, fotbaliştii echipei din Bulgaria.

Nu mai insist. Cel mai fluierat a fost fundaşul Moţi, ex-dinamovist, deci a meritat de două ori mai mulţi decibeli. Hamza a primit mai puţine huiduieli decât Latovlevici, poate fiindcă a fost mai puţin prezent în meci, deci nu a greşit atât.

O menţiune specială că tot am pomenit de Moţi, pentru cântecul care a animant cel mai mult tribunele, ceva cu “M..e Dinamo!”.

La începutul anilor ’90, a existat în România o revistă scrisă de studenţi, revista NU. Numele venea de la Napoca Universitară şi, tradus, era o negare a comunismului şi a tuturor tarelor sale. Prin investigaţiile, interviurile, opiniile exprimate, jurnaliştii de la revista NU s-au opus Partidului Comunist rebotezat, securiştilor, mitocanilor. Era o opoziţie intelectuală, ca să spun aşa, nu o huiduială. Când se spunea NU în revistă, se explica şi de ce, şi se prezenta şi DA-ul. Huiduiala noastră cea de toate zilele e însă altceva. E zgomot, ură, lipsă de civilizaţie, mizerie.

În rest, Steaua e cea mai iubită echipă din România. Într-un fel, Steaua e România, cu tot cu fanii ei, care pot reprezenta un foarte interesant grup sociologic numai bun de studiat de sociologii angajaţi de partidele cu candidaţi la prezidenţiale.

 

Text publicat într-o primă variantă pe dribling.ro

 

*Recunosc, meteahna era întâlnită şi la Hunedoara, dar mi se pare mai degrabă bucureşteană decât românească, dacă înţelegeţi ce vreau să spun

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: