Jurnal de festival. Despre Fazil Say şi norocoşii care au fost miercuri seară la Ateneul Român

Fazil Say în concert la Ateneul Român, cu Lucerne Symphony Orchestra. FOTO Andrei Gîndac

Fazil Say în concert la Ateneul Român, cu Lucerne Symphony Orchestra. FOTO Andrei Gîndac

Să-l vezi pe Fazil Say cântând e aproape la fel de minunat pe cât e să-l auzi cântând. Omul e un spectacol şi, chiar dacă s-a declarat ateu, cântă dumnezeieşte. Ateneul Român a fost miercuri seară plin de norocoşi. M-am numărat printre ei. Lucrurile au mers bine până când, în aplauzele nerăbdătoare ale oamenilor din sală, a intrat pe scenă dirijorul american James Gaffigan însoţit de un tip de vreo 40 de ani, într-un sacou închis la culoare, cu un tricoul gri pe dedesubt. Avea părul aproape vâlvoi şi o oarecare timiditate. Din acel moment, lucrurile au început să meargă foarte bine, excelent, şi spaţiul acela a ieşit cumva din normal, intrând în altceva (un pic mai greu de definit). Fazil Say şi-a început spectacolul imediat ce Orchestra din Lucerna a atacat primele note din Concertul nr. 21 pentru pian şi orchestră în Do Major K.467 de W.A. Mozart. Omul a început să cânte înainte de a mângâia clapele pianului. Muzica răspândită de orchestră se aduna cumva, toată, în tipul îmbrăcat într-un sacou închis la culoare, cu părul aproape vâlvoi. Figura lui uşor timidă se luminase şi parcă artiştii de pe scenă cântău, mângâindu-i, pe muşchii feţei lui.

Fazil Say, aplaudat cu entuziasm la Ateneul Român. FOTO Andrei Gîndac

Fazil Say, aplaudat cu entuziasm la Ateneul Român. FOTO Andrei Gîndac

Ochii lui Fazil Say sunt blânzi şi puţin apoşi. Dansează pe scaun, îmbrăţişând cu privirea orchestra, publicul, ornamentele şi picturile de pe tavanul Ateneului Român. Înţelegi, privindu-l, că muzica e ceva firesc. La început a fost muzica, nu cuvântul, parcă ar spune. 

Apoi se întâmplă ceva. Încă ceva. Figura lui Fazil Say încremeneşte preţ de câteva secunde. Se simte cum i se strâng muşchii de pe braţe, pe sub mânecile gecii de culoare închisă, cum încordarea aceea de câteva secunde ajunge la degete. Muzica însăşi încremeneşte, deşi curge mai departe, aşteptând miracolul, magia. Pentru că asta urmează. Imaginaţi-vă Concertul 21 de Mozart, momentul în care începe să se audă pianul. Imaginaţi-vă că la pian e cel mai bun pianist sau cea mai bună pianistă de care aţi auzit vreodată. Acum imaginaţi-vă că voi înşivă cântaţi la pian, purtaţi de arhangheli, serafimi şi heruvimi. Voi, adică sufletul vostru, adică ceea ce e mai bun în voi. Pentru că (nu ştiu cum reuşeşte asta) Fazil Say face sufletul să cânte. Muzica se plimbă natural prin sala Ateneului, printre oameni, printre amintiri. Ia fiecare suflet din sală şi îi face bine. E ca o hipnoză colectivă.

fazil say- Andrei Gîndac_15

Fazil Say, ascultat cu bucurie de membrii Orchestrei Simfonice din Lucerna. FOTO Andrei Gîndac

Apoi, fără să vrei, pentru că nu mai vrei nimic, doar să nu se mai termine acea bucurie, îl priveşti pe pianist. E ca un instrument muzical care încă nu a fost inventat. Acum nu doar că îi citeşti pe chip încântarea de a asculta muzică. Acum e ca un copil care a primit jucăria preferată şi e lăsat să se joace cu ea. Momentul în care toată orchestra se opreşte, lăsând doar pianul, vine firesc. Membrii orchestrei privesc vrăjiţi spre magicianul Fazil Say. Îl privesc şi se bucură împreună cu el. La fel au făcut-o şi cu câteva ore mai înainte, la repetiţii. E o vrajă de care nu poţi să scapi şi nici n-ai avea de ce să îţi doreşti asta. O violonistă asiatică, care stă la marginea din dreapta a scenei, a căpătat un zâmbet senin pe faţă. E fermecată. Un coleg al ei, cu barbişon alb, aflat aproape de centrul scenei, are acelaşi zâmbet. James Gaffigan, dirijorul, s-a întors înspre Fazil Say uimit, de parcă atunci l-ar fi văzut pentru prima oară.

fazil say anderi gindac

Fazil Say la Ateneul Român. Foto Andrei Gîndac

Black Earth

La final, pentru că până şi bucuria deplină are un final, oamenii au aplaudat în picioare. Cu atâta convingere încât ai fi crezut că de acest echilibru, cel dintre energia aplauzelor lor şi energia adunată sub geaca de culoare închisă ar depinde însuşi echilibrul acestei lumi. Au urmat nesfârşite chemări pe scenă ale pianistului. Trei bisuri, dintre care primul a fost cu adevărat fabulos (dacă vă puteţi imagina că se poate mai mult). Vorbesc de lucrarea Black Earth, creaţia lui Fazil Say. Pianistul a întrerupt aplauzele cu un gest simplu, arătând spre pian. S-a făcut linişte. Asta aşteptau oamenii, să mai întâlnească o dată extazul.  Apoi s-au auzit nişte sunete care te înspăimântau şi te bucurau deopotrivă. Sunete pe care eu, unul, nu mi-aş fi putut vreodată să-mi imaginez că le poţi obţine dintr-un pian. Fazil Say însuşi, ca să le creeze (pentru că acele sunete înseamnă  creaţie), a „lucrat” cu mâna dreaptă pe clape şi cu cea stângă sub capacul ridicat al pianului. O combinaţie incredibilă de sound oriental, cu clare influenţe turceşti! O trepidaţie gravă, ca o privire de şarpe boa, căreia nu-i poţi rezista, deşi ştii că îţi poate fi fatală căderea sub puterea vrăjii. Şi, deodată, tonuri înalte, ca un ţipăt de bucurie, şi mişcările largi şi încântarea copilului cu chip de om mare, îmbrăcat într-un sacou de culoare închisă. Aşa am trăit eu întâlnirea cu Fazil Say, omul care, chiar dacă s-a declarat ateu, cântă dumnezeieşte. Probabil cel mai plin de magie moment al Festivalului George Enescu.

26 Responses to “Jurnal de festival. Despre Fazil Say şi norocoşii care au fost miercuri seară la Ateneul Român”

  1. Adica ai fost in sala si n-ai spus nimic?😀

    Apreciază

  2. Adevărul este că aseară Fazil s-a întrecut pe sine . El este un mare performer şi cântă întotdeauna minunat, însă aseară a fost mai mult decât atât … El şi-a dăruit inima românilor din sală ! Aveţi grijă cum o păstraţi !

    Apreciază

  3. El nu avea o geacă, avea un sacou, un sacou pe care il poarta foarte des in concertele sale , as zice mai degraba, „Sacoul”. El nu are nevoie de artificii şi accesorii, nici măcar de bagheta magică nu are nevoie pentru că o poartă în el.

    Apreciază

  4. Ma bucur ca ti-a placut. Mie mi s-a parut primul bis de un kitsch fenomenal, compzoitia extrem de slaba si neconstruita. Lipsa de idei muzicale, lipsa de imaginatie, manierism si in general senzatie de insailare. celalalte doua au fost haioase. Despre Mozart-ul lui in tuse groase nu ma pot pronunta prea vehement, pentru au fost lucruri care mi-au placut si imi place si personajul in sine, e deschis si simpatic si amabil.
    Fazil Say este pentru mine un pianist care stie ce vrea, coerent si cu mare putere de a capta. Fazil Say compozitorul ar mai avea, din pacate, tare multe de invatat , nu stiu daca o va face:)

    Apreciază

    • Mie mi-a plăcut. Pur şi simplu. Nu sunt mare specialist, doar spectator. Mulţumesc frumos pentru comentariu.

      Apreciază

    • Fazil Say a compus „Black Earth” in 1997. Cu toate că de atunci compozitorul Fazil Say a mai invatat câte ceva , deci a făcut-o deja , nu se pregătea tocmai să inveţe de la tot felul de aşa zişi „profesionişti”, totuşi această piesă reprezintă un mesaj pe care el îl transmite compatrioţilor săi în fiecare concert pe care îl susţine în străinătate. Piesa are o mare încărcatură emoţionala şi este foarte iubită şi cu interes ascultată pe toate scenele mari ale lumii. Că în România ea pare un „kitsch” pentru unii, nu mă mir chiar deloc. În România este întotdeauna altfel , de unde şi proverbul „ca la noi, la nimenea”. Cei care sunt interesaţi de lucrările lui Fazil Say ar trebui să ştie că el a primit anul acesta premiul „Echo Clasic” pentru compoziţie, nu pentru interpretare. Pur şi simplu pentru simfonia „Istanbul”! Aşa se face că după 16 ani de „învăţat”, specialiştii s-au hotărât să-l recompenseze pentru imensele sale talente. Ascultaţi compoziţiile lui Fazil Say şi încercaţi să le interpretaţi ! Regret foarte mult că nu aţi reuşit încă să învăţaţi că un „kitsch” nu poate fi fenomenal !

      Apreciază

    • Am uitat să precizez că „Black Earth” (primul bis din acest concert ) este inspirat de un cântec foarte popular în Turcia compus de Aşık Veysel (1891-1973) de la care Fazil Say probabil a învăţat câte ceva.

      Apreciază

  5. Esti de invidiat ca ai asistat la un astfel de spectacol live!
    Anul trecut am rugat-o pe prietena mea din Bucuresti sa-mi trimita din timp programul Festivalului, ca poate reusesc sa vin pentru un sfârsit de saptamâna cu avionul, la unul din spectacole. Din pacate, doar daca rezerv cu cel putin 2 luni inainte bilete la avion, pot obtine un pret rezonabil. Însa programul concertelor apare publicat doar cu cel mult o luna inainte si… mai rau (pentru mine), concertele au loc in zilele de marti sau joi, nu vineri, sâmbata sau duminica, asa cum as fi dorit eu. Asa incat am abandonat ideea.
    Întâmplarea a facut sa ma aflu în Paris, câteva saptamâni dupa ziua în care s-a nascut George Enescu si, am tinut neaparat sa aprind o lumânare la mormântul marelui Maestru, în cimitirul Père-Lachaise.

    Apreciază

  6. Ooo, kitsch zici? Probabil ca sala care il aplauda in picioare o facea doar din complezenta. Sau poate era mare amatoare de kitsch-uri.

    Apreciază

Trackbacks

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: