Portbagajul Omului Bun

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Parcul Herăstrău. Aranjament din pietre. Linişte şi temeincie. FOTO: Călin Hera

Lucra deja de câţiva ani în Italia şi, imediat ce şi-a permis, a adus-o pe maică-sa în vizită. Femeia (64 de ani)*, s-a bucurat, a umblat, a mâncat, a băut, a râs şi, cam pe când venise vremea să se întoarcă în România, a murit. Îi venise ceasul.

Ca s-o îngroape acolo, fiică-sa ar fi trebuit să facă rost de 7.000 de euro. Atât sunt taxele. Ca s-o aducă în ţară, în scicriu sigiliat, transport în maşină autorizată sau cu avionul, era nevoie de ceva mai mult: vreo 10.000 de euro. Bănet, nu glumă. Problemă imensă.

Fata, înspăimântată de aşa o situaţie,având în suflet şi durerea pricinuită de piederea mamei, a alergat din cunoscut în cunoscut  să ceară bani cu împrumut (problema trebuia rezolvată rapid). Se ruga să primească bani pe care să-i plătească apoi vreme de un an. Un an în care să muncească pe brânci, împreună cu bărbatu-său, ca să poată plăti datoria.

Aşa că a acceptat fără multe codeli ideea unui cunoscut, care mai ducea încoace şi încolo ţigări, alcool, droguri. „Ţi-o duc eu în România, treaba mea cum”, a spus omul, care n-a cerut decât bani de motorină. Un om bun, şi-a zis femeia, care a respectat condiţia de a nu pune întrebări. Şi-a luat la revedere de la maică-sa, i-a lăsat omului bun cheile de la casă (cum s-au înţeles) şi s-a urcat în autocarul de România, împreună cu bărbatu-său, ca să apuce să facă toate pregătirile în aşteptarea „transportului” (cum au convenit să se numească operaţiunea).

În aceeaşi seară, Omul Bun a venit la ei acasă, a luat femeia  moartă şi a pus-o într-un portbagaj lung, pe care l-a urcat apoi pe maşină, ajutat de un prieten. Călătoria a fost aproape banală, fără niciun fel de complicaţii, maşina Omului Bun trecând fără probleme de toate eventualele controale de pe drum şi intrând în ţară ca prin brânză (ştie el cum), cu transportul intact.  Şi pe când mai avea puţin până la destinaţie, s-a oprit într-o parcare să mănânce nişte mici. Se simţea acasă, oricât de şmecher îi plăcea să pară că e, şi de om umblat prin lume.

Şi-a mâncat micii, cu muştar şi chifle, a băut cu nesaţ o bere fără alcool (niciodată alcool la volan!, respectase principiul ăsta ca pe o poruncă, din momentul în care primise permisul de conducere, în urmă cu 18 ani). În timp ce trecea ultimul dumicat prin muştarul rămas pe farfuria de carton i-a trecut un gând ciudat prin minte, care i-a încreţit un pic fruntea, dar pe care l-a alungat leneş. A privit pădurea, apoi s-a îndreptat agale spre maşină.

Abia când a dat să deschidă portiera a realizat grozăvia: cineva îi furase portbagajul de pe maşină. Omul Bun a rămas perplex. Instantaneu, a simţit cum i se face pielea de găină pe tot corpul, inclusiv pe braţele tatuate frumos, cu sirene, dragoni, pumnale şi flori de lotus. Cum dracu’?!

A stat aşa, ca prostul, incapabil să facă vreo mişcare, cu mintea golită de orice idee. Apoi, după câteva minute, a deschis portiera şi s-a prăbuşit pe scaun. A băgat cheia în contact, a închis ochii şi în acel moment şi-a dat seama că transpirase abundent. A deschis ochii, s-a dat jos din maşină, să se mai uite o dată. Nu, nu i se păruse: portbagajul lipsea. S-a aşezat din nou la volan, de data asta încet, aproape tacticos, lăsând gândurile să i se îngrămădească în cap. Ce naiba să facă?! La Poliţie n-avea cum să se ducă. Exclus! Ce să le spună poliţailor, că i-au furat unii un cadavru transportat clandestin? Dar nu vedea nici cum să se ducă la cei care îl aşteptau în satul dintre dealuri, cu pânze negre la porţi, cu colivă, popă, gropari tocmiţi şi toate pregătirile făcute. Cum să oprească maşina în faţa porţii şi să le să spună: „Ciao, am ajuns cu bine, dar s-a ivit o mică problemă cu mama. Ştiţi, am pierdut-o…”?!

Viaţa e complicată, îşi zice Omul Bun, încercând să se liniştească. Dar nu poate. „Ce te faci, Mişule, acum?! Că doar nu te-oi apuca acum să omori o femeie care să semene cu cadavrul din portbagaj şi s-o predai pe-aia, să iasă la inventar?”, se întreabă, căutând febril o soluţie.

De partea cealaltă a dealurilor, după o goană ne bună pe serpentine, trei bărbaţi coboară dintr-o Dacie papuc, binedispuşi şi nervoşi totodată. Scot în grabă portbagajul lunguieţ, care a săltat în toate direcţiile în timpul cursei de zece minute, cât le-a luat să ajungă în micul luminiş de la marginea râului. Sunt nerăbdători să afle în ce constă noua captură, luată de sub nasul mustăciosului cu tatuaje ciudate. „Ce-o fi aici, frate, că-i greu?”, întreabă cel mai tânăr. E drept, portbagajul furat cu atâta profesionalism şi cu discreţie desăvârşită cântăreşte vreo 50-60 de kilograme.

Cheliosul îl dă la o parte, preocupat, şi introduce vârful briceagului în încuietoare, cu gest de expert. Se aude un click scurt, apoi omul ridică încet capacul. Prima oară îl izbeşte o dâră de miros greu, neplăcut. Apoi, ce să vezi? Înăuntru era o cucoană cu ochii închişi, cu o buclă căzută ciudat pe frunte, cam albă la faţă, îmbrăcată într-o rochie maro cam demodată şi mototolită, cu mâinile date într-o parte şi în alta a corpului, în poziţii nefireşti (multă vreme se odihniseră una peste alta, pe piept) şi cam ţeapănă.

Şoc şi groază. Perplexitate. Vânjosul, care se aplecase peste umărul cheliosului să vadă mai bine ce-i, ţipă ca o femeie (fără să vrea), tânărul se dă un pas înapoi, oripilat, iar cheliosul, cel mai practic dintre ei, închide repede capacul, cu zgomot. „Ce naiba facem acum?”, întreabă vânjosul, cu glasul sugrumat. „Tu ne-ai băgat în beleaua asta, tu să ne scoţi!”, mai zice, de data asta cu vorbă bărbătească. Cheliosul întoarce capul spre el pare să zâmbească o fracţiune de secundă, înainte de a deveni grav. „Taci dracului din gură!”, urlă scurt, şi vânjosul se face mic.

 

NOTĂ. Am auzit povestea, pe scurt, la Radio GuerrillaMihai Dobrovolschi făcea un apel, de genul: „Dragi hoţi, daţi-mi un semn, spuneţi-mi mie unde aţi lăsat corpul femeii şi n- să vă caute nimeni. Numai să ajungă la familie.”

Iniţial am vrut să reduc totul la un PA dens, de 500 de semne. Dar a ieşit ceva mai lung. Nu mult, vreo 800. Aveam două variante: să reduc sau să mai pun cărniţă. Nu ştiu de ce, am ales a doua variantă. Poate pentru că povestea se poate dezvolta. Are multe ingrediente şi multe direcţii pe care s-ar putea duce.

______________________________________________________________________________________________

*Fusese o femeie aprigă, care ţinuse de casă. Avea liceul, avusese un bărbat, o copilărie grea, dar frumoasă, o viaţă decentă, cu suişuri şi coorâşuri, de parcă dealurile între care se răsfira satul ei s-a fi prelins în viaţa femeii. Iar acum a murit, tot între dealuri, dar foarte-foarte departe, într-o ţară în care nici nu se gândise că va ajunge vreodată.

 

Anunțuri

2 Trackbacks to “Portbagajul Omului Bun”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: