Privesc admirativ-contrariat femeia din fata mea. Are vârstă incertă şi o oarecare graţie în mişcări, care poate veni însă şi de la o rutină îndelungată. Pare nu că-i place ce face, dar e împăcată cu asta şi caută să vadă partea bună a lucrurilor.
Desi initial îmi spusese că mai are decât o dilemă, după ce a studiat mai atent problema, a observat că, totusi, nu mai are nicio dilemă. As fi rămas la acest joc de cuvinte (probabil ferit de prea multă originalitate), fără a-i da întelesuri pe care, desigur, nu le are, dacă cercetarea mea ulterioară n-ar fi întâmpinat replici care, scoase din context, pot alcătui frânturi de scenariu.
„Am dilema de săptămâna trecută”, mi-a răspuns un domn în etate. „Azi n-au adus dileme”, a replicat o blondă plinuţă. „M-a rugat un domn să-i păstrez dilema asta, dar v-o dau dumneavoastră, nu cred că-i mai trebe”, mi-a făcut cu ochiul o tanti cu batic.
N-am vrut să las domnul cu pricina fără dileme, dar eram şi eu în căutarea uneia, aşa că am achiziţionat-o.
Între timp am şi întoars-o pe toate fețele, aşa că, dacă se întâmplă cumva ca domnul care nu și-a mai găsit dilema să parcurgă aceste rânduri, să mă contacteze: i-o ofer, că tocmai a apărut una nouă.
P.S. De fiecare dată când cer revista Dilema veche de la chioscul de ziar sunt parte a unor dialoguri care, scoase din context, par foarte foarte filosofice.
Călin Hera. PA-uri şi mirări 