Archive for iulie, 2010

26/07/2010

Oarecum singur pe drum

Genul de concediu pe care l-am avut (mai am din el inca vreo 5-6 zile) poate fi personificat de fotografia de mai jos. Mentionez ca am parcurs deja 2000 de kilometri si ma mai asteapta inca aproximativ 1000 pana cand voi ajunge acasa. Totul, pe sosele romanesti, caci altundeva unde poti fotografia mandrete de cal stand imperturbabil in mijlocul soselei?

Fotografie facuta undeva pe drumul dintre Bumbesti Jiu si Novaci (Click pt imagine marita, ca sa-i vedeti ochii)

Bietul animal avea picioarele din fata impiedicate. Dar nu asta l-a determinat sa se nemiste. Mentionez ca nu l-am claxonat. Ne-am privit unul la altul minute bune, apoi cel mai destept a cedat: s-a duscatre marginea drumului, sontac.

23/07/2010

Dragilor,

Sunt plecat cateva zile si m-a tradat „conexiunea”. Ceea ce ma enereveaza. Am o gramada  de marfa proaspata…

17/07/2010

Am făcut să tacă omul mic

 Eram la râu. A venit grasa cu degete moi. Avea cu ea un om mic. M-am urcat pe ea. Omul mic a început să plângă. M-a deranjat. M-am dat jos. Am luat un pietroi şi l-am făcut să tacă. Aia grasă a început şi ea să plângă. Nu m-a mai lăsat să mă urc pe ea. M-a zgâriat. M-a muşcat. A plecat. Stau singur lângă râu. Acum e prea linişte. Nu-mi place să fiu doar cu mine. Cred că am greşit ceva.

16/07/2010

Aveau un lemn izbit cu piatra

Am fost la râu. Am mâncat o broască fără picioare. A venit slbănoaga. Am fugit. Voiam să mă urc, dar am fugit. Nu mult. Până la copacul cu şarpe. M-am urcat, să văd mai bine. Am văzut. Au venit ăia care m-au bătut. Era şi grăsana. Nu aia cu degete moi, alta. Aveau un lemn izbit cu piatra. Lemnul râdea de ei. Fugeau în jurul lui, dar nu repede. Am vrut să râd. Au venit doi lupi cu linii. Au mâncat trei. Slăbănoaga a fugit. Un lup cu linii a făcut apă caldă pe lemnul izbit.

15/07/2010

Ziua fără bolovan

Azi stau. Am un picior zdrelit. Ea a zis nu împinge bolovanul. Eu am vrut să-l împing. Era greu. Era ziuă deja. A fost rău. Acum mănânc o broască veche. Mă uit la umbre pe cer. După noapte, mai împing iar în bolovan. Trebe.

14/07/2010

Am râvnit la slăbănoagă

Grasa cu degete moi a venit la râu cu una mai slabă. Avea ţâţe mai mari ca ale grăsanei. Am vrut să mă urc pe ea. M-a zgâriat. I-am dat o broască, să mă lase. Una verde. A râs, a mâncat-o şi a plecat. M-am bucurat că a râs. Nu m-am bucurat că a mâncat-o şi apoi a plecat. M-am dus şi eu. Voiam să mă urc pe ea. Am trecut prin râu, am trecut prin nisip. M-a ars la tălpi. Am trecut prin mărăcini. Mi-a curs sânge. Lângă peştera lor, erau patru urâţi care mi-au luat toate broştele. M-au bătut. M-au urcat într-un copac. M-au aruncat. Mi-a curs sânge. Au râs. Am plecat abia-abia.

13/07/2010

Ea era nu

Dormeam, dar mergeam pe un deal înalt. L-am văzut pe omul cu barbă. Mi-a zis să fiu bun. Bun, dar mi-e foame, am zis. Fii bun, a zis omul cu barbă. Eram în peşteră. Omul mic ţipa. Am vrut să-l arunc afară. Dar am fost bun. I-am dat un os. L-a băgat în gură. N-a mai ţipat. A adormit. Am ieşit afară. Erau lumini pe cer. O broască mi-a sărit pe picior. Era a mea. Am mâncat-o. A fost bună. Ea era trează. Mi-a cerut. M-am urcat pe ea. Nu m-a lăsat. Voia broască. M-am culcat. Ce să fac?, l-am întrebat pe omul cu brabă. Dar eram pe alt deal. Era un om fără păr care mi-a zis. M-am trezit. Ea era nu.

12/07/2010

Crucea de pe Caraiman luptându-se cu ceaţa

Am revenit la Buşteni. De data asta n-a mai plouat; au fost doar nori, care s-au spart la un moment dat. Am făcut câteva fotografii. Vă arăt trei. Care vă place?

Marcaje turistice la baza Bucegilor

Crucea de pe Caraiman, luptându-se cu ceaţa

Pâlc de vile la liziera pădurii. Mi-ar plăcea să stau acolo.

12/07/2010

Dor de vuvuzele

Recunosc, aici şi acum, că am greşit atunci când am presupus că, după acest Campionat Mondial, românii vor adopta melodia şi dansul „Waka-Waka”, aşa cum au făcut-o cu Macarena sau cu stupidul Dans al Pinguinului. Am crezut, am şi scris asta, că nunţile, botezurile şi alte chermeze, vor avea momente speciale „Waka-Waka”.
Ei, bine, m-am înşelat. Am subestimat muzica vuvuzelelor. Dacă acest Campionat Mondial va rămâne cu ceva în conştiinţa oamenilor (şi aici nu mă refer neapărat la microbiştii atenţi la schemele tactice ale Ghanei, una dintre cele mai frumoase echipe), acel ceva va fi momentul vuvuzelelor. Nu cunosc altă exprimare culturală contemporană capabilă de un impact mai puternic.
Amintiţi-vă ce vă spun atunci când veti privi primul meci anost din Ligă 1, cu tribune dezolnat de goale.

12/07/2010

Omul mic

 Cât a lipsit, mi-a fost frig. M-am urcat pe sora ei, dar tot frig mi-a fost. I-am zis. A râs. N-a înţeles nimic. E complicat. Sau poate că nu ştiu eu cum să spun. Dar a fost bine când ea s-a întors. Avea un om mic cu ea. Ţipa. Omul mic. De-aia plecase, să vină cu un om mic. Nu i-am zis că m-am urcat pe sora ei. N-ar mai fi râs. Acum m-am urcat pe ea şi mi-a fost cald. Omul mic l-am agăţat în crengi. Stă acolo şi dă din mâini. Parcă zboară. Când mă dau jos de pe ea, ea îi dă să mănânce. Deci omul mic nu e de mâncare. Cred că va sta mai mult cu noi. Va trebui să pescuiesc mai multe broaşte.

11/07/2010

Fiecare cu broaştele lui

Ies din peşteră. O văd pe aia grasă, cu degete moi. Are două broaşte pe o frunză. Vin lângă ea, pe la spate. E aplecată, sapă o groapă. Îmi vine să mă urc. Dar mi-e foame. Strig. Se sperie. Fuge. Iau broaştele de pe frunză şi le mănânc. Au gust rău. Trebuia să le scot maţele. Dar mi-era foame. Cred că erau broaşte cu bale. Mă întorc la peşteră. Sunt ameţit. Mă împiedic. Cad în groapă. Cred că era groapa ăleia grase. Sunt murdar. Mai bine mă urcam pe grasă. Nu mai am chef nici de urcat, nici de mâncat. Fiecare cu broaştele lui. Aşa e bine.

10/07/2010

Ala bala Portocala (iaca, vine si finala)

Am văzut sfertul de finală Olanda-Brazilia în Bucureşti, pe o terasă din Dristor, la o plasmă cu diagonală mare, cum sunt acum peste tot. Cel mai mult m-a impresionat un domn de vreo 35 de ani de la o masă alăturată, care era împreună cu soţia şi cu o doamnă mai în vârstă (probabil soacra). Ei, bine, omul a stat băţ, cu spatele la plasmă, chiar şi atunci când Robben Sneijder* a dat gol cu capul. „Ce bărbat e ăla?”, m-a întrebat colegul meu de suferinţa (ţineam amândoi cu Brazilia).
În weekend, cred că până şi acel bărbat, care cred că a fost pus înadins cu spatele la plasmă!, va scăpa cumva de nevastă şi de soacră, îşi va lua o bere rece şi va urmări atât finala mică (cred că Germania va câştiga, totuşi, chiar dacă vor juca multe rezerve), cât şi marea şi inedita finală Olanda-Spania.
De data asta, carcatiţa Paul poate greşi, aşa că nici nu mai contează ce pronostic va fi dat. Important e că Olanda va juca în portocaliu (ca echipă „gazdă”), deci va avea un atu. A, şi a câştigat tot până acum 😉

NOTĂ. Chestia asta a fost si Tabletă TV, azi. Sincer, nu stiu dacă Olanda va câstiga într-adevăr si nu stiu dacă m-as bucura, oricine va câstiga finala. Dar mă astept să văd fotbal.

* Noroc că mi-a atras atenţia Moş Călifar. E drept că a făcut două-trei glume proaste cu ocazia asta (şi i-au cântat în strună câţiva postaci de-ai lui), dar eroarea mea rămâne. Ceea ce regret.

10/07/2010

Avea, probabil, cei mai frumoşi sâni din judeţ

Poeţii locului îi cântaseră sânii în versuri, pietrarii lucraseră în secret monumente intitulate „Materniate. Sanchi”, visele erotice a generaţii întregi de adolescenţi fuseseră inspiraţi de sânii Inei. Într-o zi, directorul Azilului îi înmânse o petiţie semnată de 83 de rezidenţi, între care trei femei, care o implorau să-i viziteze, săptămânal. Vizita urma să dureze fix patru minute per salon, timp în care îşi dădea jos sutienul şi îi lăsa, pe cei care doreau, să-şi plimbe mâinile zbârcite pe sâni, în timp ce priveau, cu ochii limpezi. Acum, Ina iese din salonul 483 şi intră să facă duş.

09/07/2010

Kramer, când nu e în „Seinfeld”

Am văzut recent, pe TV 1000, un film din anul 1994, „Nişte unchi trăzniţi”/”Unstrung Heroes”.
Primul lucru care m-a atras a fost atmosfera (acţiunea e plasată la mijlocul secolului trecut, în SUA). Apoi l-am văzut pe John Turturo (soţul unei femei bolnave de cancer – Andie Mac- Dowell, frumoasă ca de obicei).
Eram deja decis să rămân la televizor când a apărut Kramer! Michael Richards şi-a făcut intrarea exact ca în „Seinfeld” şi, în primele secvenţe, a jucat de parcă ar fi fost în celebrul serial (filmul a fost făcut în timp ce Richards lucra pentru sezonul 5 din „Seinfeld”).
Am fost niţel dezamăgit, bănuindu-l de manierism. Dar, treptat, Richards a demonstrat că e actor, făcând un personaj (Danny Lidz) coerent, dramatic, complex. De văzut!

PS Asta e Tableta TV de azi.

09/07/2010

Preacurvirea nu e bună

 M-am urcat pe ea toată noaptea. Nu ştiu ce am avut. La zi, m-am dus la râu. Am prins o broască. Am mâncat-o. Apoi a venit aia grasă, cu mâini moi. M-am urcat pe ea. Am adormit. Nu ştiu când a plecat. Când m-am trezit, am săpat o groapă. M-am spălat şi am băut apă din râu. Am văzut o capră, pe mal. Nu ştiu ce mi-a venit. Apoi mi-a fost scârbă. Seara, m-am dus în peşteră. Ea mi-a dat să beau apă de scorbură. Mi-a trecut scârba. M-am urcat pe ea. Aşa am adormit iar. După aia, cred că s-a urcat cineva pe mine. Mă doare.

08/07/2010

Femeia de foc

Îmi place că e fierbinte ca un foc, noaptea, când mă urc pe ea. Din toată peştera, doar mie nu-mi e frig. Ea frige. Mereu altfel, ca desenele din foc. În flăcări văd ca-n nori. Numai ploaie nu văd. Femeia de la râu e ca o ploaie rece. Ca un jar într-un bulgăre de gheaţă. Ca o tăietură de peşte prin râu. Ea e rece ca şi cum ar fi acolo zăpadă. Atunci de ce vine mereu să mă urc pe ea, să se urce pe mine? Are pielea ca apa dusă pe foc înainte să sfârâie.

07/07/2010

E bună şi Muma Pădurii

Atunci când hotărâse să-l deschidă în staţia de autobuz de pe strada Muma Pădurii, o făcuse cu strângere de inimă. Era ultima încercare. Mituise pe toată lumea, începând cu jurista de la Amenajări, care-i vorbise, iniţial, despre staţia din faţa primăriei. E bună şi Muma pădurii, şi-a zis în final, neavând încotro. Cum nu mai avea bani să plătească o vânzătoare, s-a pus el însuşi vânzător la chioşc. Aşa a descoperit că-i place să discute cu măturătorii şi cu florăresele care cumpărau cafea sau pufuleţi. N-ar mai pleca.

NOTĂ. Acest PA e mica mea contributie la Leapsa de pe străzile Orasului PA. Am primit provocarea de la silavaracald si trimit mai departe asa:
1. Gabi (oficial)
2. Cristian Lisandru (turist)
3. Alin Fumurescu (străin)

07/07/2010

Schweinsteiger driblează caracatiţa

Reproduc mai jos tabletaTV de azi.

Zilele de pauză de la Campionatul Mondial de Fotbal permit accesul în jurnalele de ştiri sportive a tot felul de informaţii neimportante, dar care dau o anumită culoare evenimentului. Ultima este ştirea despre caracatiţa Paul, această Mama Omida a nemţi lor, care a prezis că Germania nu va trece de Spania. O veste grea pentru suporterii „maşinii de ucis a lui Joachim Low”, care încep să crea dă că Schweinsteiger, Lahm, Klose&Co. n-au cum să-i învingă pe Casillas, Xavi şi David Villa, dacă aşa a zis nevertebrata. Din fericire, pe teren vor juca doar jucători cu două picioare, aşa că îi sfătuiesc pe pariori să-şi facă propriile calcule. Caracatiţei nu-i pasă.

07/07/2010

Îmi place peştera

Îmi place peştera. Când plouă, nu plouă. Când e frig nu e frig, când e rece nu e rece. Îmi place femeia din peşteră. Miroase bine. N-am vrut s-o mănânc. N-am mâncat-o. O am şi acum. O încalec. Ţine de cald. Şi mai e ceva. Nu pricep ce. Îmi place. E bine.
Îmi place la râu. Am încălecat o femeie la râu. Azi. Mirosea bine. I-am dat o broască. Mi-a dat un peşte. Îmi place să mănânc broască şi peşte. Mai mult peşte. Mănânc peşte în peşteră. Îmi place.

%d blogeri au apreciat: