Servesc patria. Mucii

Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.

Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.

Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.

Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.

Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.

Etichete: , ,

20 Responses to “Servesc patria. Mucii”

  1. bă, băiete, dar ce scîrrboşenie, zău aşa… Acum, ce să zic? Ideea e în felul următor, din moment ce mi s-a aplecat, se cheamă că geniul narator e nu numai uşor de reperat în scriitura asta, dar şi de manipulat de către cititor…🙂 putem spune, aşadar, că s-a produs catharsisul. acum aştept următoarea povestire care să conţină multă zamă de lămîie!

    Apreciază

  2. Dacă mucii sunt etalon pentru patriotism, mă simt un adevărat naţionalist!

    Apreciază

  3. Am citit, am fugit cu scarba dupa mine, nu mai voiam nimic. Am revenit…nu e drept sa ma fac ca nu am citit! Daca nu aveam nimic de spus nu conta daca spun sau nu dar am ceva de spus.
    Dezgustator personaj! Si nu e fictiune sau poate doar putin…ai vrut un efect maxim, ai obtinut!

    Ai grija, fereste-te de kitsch, nu stiu de ce spun asta poate fiindca e la fel de oribil!

    Apreciază

  4. foarte mucos postul asta, n-am ce zice. bravos🙂

    Apreciază

  5. Am oscilat intre : „Asta-i scrisa de Calin ?” si „Iote, ca nu numai eu scriu despre scarbosenii cateodata !”.
    Da mi-a placut, desi am avut un nod in gat. Dar cred ca asta si urmareai…😀
    Nu mai pap nici mazare, nici fasole…

    Apreciază

  6. din ce limba romana mai stiu, parca mucii ii scoti numai pe nas. Tu scrii despre flegma si nu despre muci. Hai , baga mare si schimba cuvintele !

    Apreciază

  7. Hopa! Nu stiu cum se face dar exact acum vin de la o mazare cu carnaciori… E extrem de tarziu, dar in Bilbao petrecerile abia au inceput… Se haleste intai, mai apoi se trece pe llichide…

    M-am bagat in „garsoniera” si ce vad? Calinul s-a dezechilibrat. Sa pun o contra sa nu cazi?

    Apreciază

  8. Of, asta cu deranjatul…sa spunem ca nu s-a inventat hidrogenul sulfurat, cineva il inventeaza, daca iti amintesti de la chimie mirosul e acelasi cu cel de gaze emanate de organismul sanatos ca reactie la consumul de fasole nefiarta bine ( sau nepusa la umflat peste noapte).
    Eu apreciez inventia dar nu imi infrang prima reactie si ii spun inventatorului „phhh, ce miros scarbos!” si el spune „n-am vrut sa va deranjez!” Daca e sincer e OK daca e ironic…cred ca n-a inteles ca apreciez inventia nu conteaza mirosul ala

    Apreciază

  9. @cred ca n-o spui admirativ desi judecand dupa articolul sub care comentam…

    Cu deranjatul tot nu mi-ai raspuns… cred ca acel „n-am vrut sa va dranjez” l-ai spus ironic.
    Da sau nu?
    Pretind sinceritate, atat.

    Apreciază

    • @LePetitPrince: Sincer, m-am asteptat ca textul cu pricina să fie privit ca o bucată literară, ca să zic asa. Nu am crezut că va provoca scârbă. Întâmplarea, care e reală într-o foarte mare măsură, m-a scârbit si pe mine, pe moment (dar am reusit sa-mi mananc portia, eroic!). Apoi m-a amuzat amintirea ei. E mult spus amuzat? Nu stiu.

      Apreciază

Trackbacks

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: