Archive for august, 2009

31/08/2009

Sfântul din salina Cacica. Marele Sfânt

Am coborât în salină. Cacica. Vreo trei sute de trepte. Le-am si urcat, nu-i vorbă. Cine n-a fost într-o salină, poate începe cu asta. Până la urmă, e mai bine să cobori pe picioarele tale decât cu liftul. Cu liftul ăla, vreau să zic, cu care coborau ocnasii. Cei de la Cacica se laudă că la ei n-au lucrat ocnasi, ci mineri.
Stăpânirea austriacă a fost bună, economic vorbind. Poate că si civilizator, ca să zic asa. Dar poate supăr. Riscul ăsta există mereu. National, crestineste, ortodox, a fost naspa. Am aflat-o la fiecare biserică din Bucovina.

bucovina 795

Acum e paragină. Glorie pierdută? Acum, adună bani din biletul de intrare, închirierea unui teren de sport într-o sală aflată la 50-60 de metri adâncime si ceva bucăti de sare vândute în săculeti si/sau găletuse

Revenind la salină si rămânând la biserică, am dat de o sculptură în sare. Într-un fel am văzut-o cu ochiul liber, în întuneric, altfel am văzut-o fotografiată cu blit si altfel fără. În oricare dintre ipostaze, mi-a părut nitel înfricosătoare. Poate e talentul sculptorului la mijloc, poate ceva din duhul sărat al adâncului, dar nu mi s-a părut ceva la care m-as fi închinat. Poate fiindcă am stat acolo, jos, doar ceva mai mult de 60 de minute. Nu stiu. Voi ce ziceti?

 

salina_sfant
Cu blit, varianta tac-pac

salina_sfant1
Fără blit, cu timp de expunere mai mare

 

Reclame
31/08/2009

Am întârziat

Am întârziat. Mi-am cerut scuze.
Masa era pusă. Mâncăruri confuze.

Am stat corect. M-am înțepat cu furculița.
Am lăudat băiatul. Am hrănit fetița.
Am dus gunoiul. Am spălat farfuria.
Am expus faptele. Asta mi-e mărturia.

A aprins o țigară. M-a privit crunt.
M-a luat deoparte. M-a tocat mărunt.
Îmi băgasem, parca, degetele în priză.
Era fum. Mi-am dat foc la valiză.

Era întuneric. Se făcuse târziu.
Acum e mai bine. E bine că scriu.

31/08/2009

Pentru un tată si pentru fiica lui

Sunt alături de Orianda si de tatăl ei. În afară de această postare, am deschis o pagină specială, Din inimă, la care sper să ajungă cineva care o poate ajuta pe prietena noastră. Cum stiu că e vorba de ceva cu bătaie lungă, sunt sigur că orice ajutor, oricât de mic, va prinde bine. Doamne ajută!

Etichete:
31/08/2009

Veveriţa şi pisica neagră. Muzeul Satului

veverita

La început, am crezut că tăvăleşte o cârpă, ceva. Apoi am observat că e un rest de veveriţă (sună cinic). Am fotografiat, ce era să mai fac? Foto: Călin Hera

Am fost sâmbătă la Muzeul Satului. Sau vineri. Mă rog, n-are o aşa mare importanţă nici dacă ar fi fost joi. De data asta, am trei observaţii care se referă la femeile care stau pe la case. Nu pe la toate, abia o casă din cinci cred că e deschisă

1. În primul rând, ele sunt paznici şi femei de serviciu. (Pentru asta, ar putea fi buni şi bărbaţii.) Eu cred că ele ar trebui să îndrume vizitatorul, să-i prezinte comorile, să fie amabile. Copiii cu care am fost s-au urcat pe bordura unei case. „Daca veneaţi cu o plasă cu bălegar, ca să reparaţi, vă lăsam să vă urcati”, a explicat una, acru.

2. Alta mânca pe o tindă, în linişte. Măcar nu ne-a deranjat cât ne-am băgat nasul prin încăperi. Altfel, cred că e un job plăcut.

3. O altă femeie ne-a certat: „N-o fotografiaţi, că e nesimţită!”. Se referea la o pisică neagră care rodea de zor la o coadă de veveriţă. Atât mai rămăsese din biata făptură. Am dedus că femeia cu pricina văzuse faza, vânătoarea adică, de vreme ce era aşa indignată.

veverita1

Vedere din Bucureşti. Pare fioroasă mâţa asta, si deloc blândă. Zgârie rău! Foto: Călin Hera

30/08/2009

Apuseni cu bătrâni. De Sorin Stanciu

Am primit o fotografie de la Sorin Stanciu. Comentariu sec: Undeva, în Apuseni

 

stanciu1

Lumina bătrânilor (autor: Sorin Stanciu)

 

29/08/2009

Ştefan cel Mare şi Sfânt însă Fără de Gumă

După luni bune de exerciţii, fetiţa de aproape cinci ani reuşise în acea dimineaţă să facă baloane de gumă. E de înţeles, deci, de ce încărcătura cultural-istorică a vizitei la Mănăstirea Putna a trecut pe planul al doilea. În timp ce tati îi povestea, cu o oarecare însufleţire desuetă, despre marele domnitor, fetiţa privea, încântată, baloanele tot mai reuşite.
– Chiar am venit degeaba până aici?, a întrebat tati, resemnat.
– Tati, Ştefan cel Mare avea gumă? Ştia să facă baloane?, a întrebat atunci fetiţa, ca să pară interesată de subiect.

 

baloane de guma

Băiatul de opt ani fotografiind fetiţa de aproape cinci ani şi baloanele ei de gumă. Undeva, în planul al paişpelea, biserica înăuntrul căreia e mormântul marelui domnitor

27/08/2009

Madonna. Praf

Dacă scriam azi-noapte, după concert, ziceam mai multe şi păream pe fază. Deja, televiziunile au tocat evenimentul în fel şi chip, mă gândesc. Nu reuşesc să descarc nici pozele făcute cu telefonul. Am fotografiat praf şi un peron de metrou pe care n-aveai cum să arunci un strigăt.
Madonna e o industrie. Banal? Presupun că da. Fetele din spate cântă foarte bine. Ea a intervenit din când în când, astfel încât să ai impresia că duce toată melodia. Se descurcă bine. Şi ţopăie grozav! Are o gaşcă mişto. Profresionişti. Pentru aceia cărora le place această muzică, a fost ok, în ciuda prafului.
În ceea ce mă priveşte, am rezonat cu câteva din melodiile/pasajele pe care le ştiam din tinereţe. Am rezonat cu tinereţea mea, cu o parte a ei.
Nu-mi pare rău că am mers la concert. Deşi, la un moment dat, am socotit că, de banii ăia, mai stăteam două zile în Bucovina.

PS A fost penibilă faza cu discriminarea. Madonna a încercat să transmită un mesaj. Reacţia o ştiţi. „Treci, cucoană, la ţopăială”, au huiduit oamenii. O clipă, mi-am imaginat că au huiduit discriminarea. N-a fost aşa.

26/08/2009

Am avut dreptate!

Da, am avut dreptate, măcar o dată în viaţă. De-acum, ce să spun, sunteţi liberi să mă ironizaţi 😉

Etichete: ,
26/08/2009

Ghici, ciupercă, ce-i?

IMG_0631

Poate părea banal, dar am petrecut ceva mai bine de o săptămână într-o altă ţară. O altă lume. Oamenii vorbeau româneşte. Am făcut câteva fotografii. Altfel, banale. A fost bine. Acum, m-am întors în marele oraş. Am un gol în piept. Dar e bine.

22/08/2009

Homo urbanus

Vâjâiala oraşului îi alungase la pensiunea dintre obcine. În primele trei zile, au fost fericiţi ca nişte copii prostuţi. În a patra, s-au trezit posaci, hotărâţi să scurteze sejurul.
– E prea frumos, e prea linişte, ne lipseşte forfota, şi-au exprimat ei apăsarea.
– Rezolvăm, le-a răspuns gazda, dar ei n-au auzit. S-au culcat cu sufletul încărcat, fără sărutul de somn uşor.
Când soarele era încă dincolo, gazda a scos bătrâna Dacie din magazie şi a pornit motorul, cu pârâituri, apoi a tras câteva claxoane care au amuţit cocoşii şi au pus pe lătrat câinii.
În camera de la etaj, musafirii din marele oraş s-au întors pe partea cealaltă, fericiţi.

21/08/2009

L-am despăturit un pic

Scriu după cum îmi dictează, se pare, înăuntrul meu.
Uneori, vreo gâză măruntă
îşi agaţă picioruşele în semnele de punctuaţie,
atât de bine scriu.

Aş putea să mă enervez dar sunt calm,
întorc şi cealaltă pagină
iat-o pierdută în albul acela în care doar amintirea mişcării sale aiurea rămâne.

Ştiu, despre mine e vorba,
e ca şi cum mi-aş fi despăturit sufletul,
l-aş fi scos din buzunar (aici stă atunci când sunt cinicul naibii)
ca să văd cuvintele mele mai bune decât
mine vreodată.

20/08/2009

Servesc patria. Mucii

Am ajuns la fermă. Sunt lihnit. Bucătăreasa găteşte excelent, dar mâncarea e puţină. Aş da cuiva în cap pentru o farfurie plină.

Stăm la uşă, aşteptăm să intrăm. Îmi aduc aminte de şoricei. Scot unul din buzunar. L-am nimerit fix pe şchiop. Se uită la mine speriat. Mă enervează. Parcă mă stropeşte cu ochii lui nevinovaţi. Îl ridic. Ce scump eşti, ce drăgălaş, îi spun. Apoi, fără să fiu eu acolo (sunt undeva deasupra), mă văd cum îi sucesc gâtul. Pâraie, apoi capul îi cade pe spate. Mai omor şase până se dă semnalul de intrare în sala de mese.

Îmi mănânc felia de pâine înainte să primesc farfuria cu mazăre. Dacă nu inventez urgent ceva, crăp de foame. Vine mazărea. Dau gata jumătate câtă vreme ceilalţi abia adulmecă. Trebuie să fac ceva. Mă trezesc că-mi trag nasul cu zgomot. Mucii mi se adună în gât. Fac asta în continuare. Colegii se opresc din mâncat, scârbiţi. Când se adună mai mult decât pot ţine, scuip cu zgomot în mijlocul farfuriei. Mucii se împrăştie. Rezultă o culoare interesantă, cu irizaţii, străluciri. Măgheruș se ridică de la masă. Îl văd pe Marius, sclifositul, cum face feţe-feţe. Nu eu, ci mâna mea, începe să amestece mucii în mazăre.

Îmi zic: „Amice, ai dat cu mucii-n fasole”. „Dar nu e fasole, e mazare”, îmi răspund. Marius se ridică. Am pe masă încă două farfurii aproape pline. Aş hali toată oala şi tot nu m-aş sătura. Fără să mă fi gândit la asta, încep să mănânc, cu poftă, mazărea cu muci. Până la urmă, sunt mucii mei, nu? E bine, mâncarea e sărată. Îmi dau seama că ăsta era singurul cusur al bucătăresei: găteşte cam nesărat.

Când ridic furculiţa din farfurie, mucii se lungesc de parcă ar fi caşcaval topit. Toţi cei din jurul meu au plecat. Poate, ca să vomite. Cei mai mulţi m-au înjurat. Treaba lor. În 20 de minute, mănânc opt porţii. Sunt aproape sătul. Râgâi cu zgmot şi mă laş pe spătar. Nu ştiu cum au scăpat doi şoricei din buzunar. Defapt, n-au scăpat, doar capetele le-au ieşit. Cred că au burţile strivite; pantalonii parcă îmi crapă pe mine. Le sucesc gâtlejurile ca să-i cruţ. Mai şterg o farfurie cu miez de pâine. Abia când dau s-o înfulec, simt miros puternic de şoarece. Put a şoarece. Mi-e scârbă de mine. Vomit ca un extinctor. Nu mă mai opresc din vomitat, parcă aş fi o fabrică de borâtură.

Etichete: , ,
19/08/2009

Servesc patria. Soldaţi şi şoareci

Sunt un bou! Am venit în armată, ceea ce înseamnă că nu m-am chinuit suficient să scap de ea. Şmecherul lu’ Peşte, aşa mi-au zis ăia din gaşcă la plecare. A fentat armata până şi Postolache. Adică mă-să, care e vânzătoare la aprozar, a avut mai multe pile ca mine!

read more »

Etichete: , ,
18/08/2009

Servesc patria. Noaptea vietăţilor (2)

Ciudate vietăţi gândacii de bucătărie! Sunt mari cât o papiotă de aţă şi lucesc în lumina chioară a becului de la sala de mese. Doi dintre ei stau cu faţa în sus. Vreo 20 de picioruşe (în total) se agită. Gândacilor le e greu să se întoarcă. Par bine ghiftuiţi. Cu un băţ, îl întorci pe unul dintre ei. Fuge vioi. Atât de repede încât, ca să-l opreşti, îţi apeşi, regeretabil, talpa pe el. Se aude un pârâit, apoi nu mai urmează nimic pentru gândac. Celălalt şi-a oprit zbaterea pentru câteva secunde.

E noaptea vietăţilor. Acum apar două pisici. Se tolănesc lângă scaunul pe care te odihneşti. Te privesc leneş. Încep să toarcă. În urmă cu cinci minute ai fost să vezi ce fac găinile. Opt roşcate, cinci albe şi un cocoş. Dormeau. Câte una cârâie, când şi când. Se aud bine. Dar mai bine se aud greierii. Ţârâitul lor e liniştitor. Hop!, o broscuţă. Pentru o clipă, strică somnul pisicilor. După altă clipă, sare înapoi în întuneric.

Îţi vine somnul fix când se trezeşte bucătăreasa. Are vreo 45 de ani dar ţie ţi se pare bătrână şi simplă. Găteşte excelent. Mâncarea de la fermă e singurul lucru bun de când ai plecat de acasă. Te întrebi dacă porţiile sunt prea mici sau voi prea flămânzi. Adevărul e că farfuriile ar putea să nici nu fie spălate, doar clătite un pic; stoarceţi din ele tot. Te cheamă să o ajuţi la nişte lăzi în care sunt borcane cu mazăre. Sunt grele, abia le cari. Poate capeţi o hernie şi scapi de armată.

Etichete: , ,
17/08/2009

Servesc patria. Noaptea vietăţilor (1)

E 17 septembrie 1986. Încercuieşti în calendar încă o zi de, mă rog, armată. Te încercuieşte un roi de ţânţari. Eşti îmbrăcat bine, cu pufoaică, pentru că deja e frig noaptea. Doar faţa ţi-e expusă. Şi mâinile. Te-ai uns cu cremă vietnameză. Are miros plăcut. Dar ustură. Tocmai te bărbieriseşi când locotenentul ţi-a zis că trebuie să faci planton 2. Apoi s-a retras în camera lui. Primise vizită altor patru ofiţeri şi a plutonierului. Aveau trei lăzi cu bere. Vor fi obosiţi mâine. Şi tu.

E fix 3:37. Ai de păzit dormitorul din care se aud sforăituri, camera locotenentului, din care se aud hăhăieli şi râgâituri şi grajdul în care doarme, de-a-npicioarelea, un cal. Mai precis, o gloabă. Are răni pe spate, de la hamurile înnădite cu sârmă. Rănile sunt cleioase. Atrag muşte. Te întorci, dar după câţiva paşi auzi zornăit de lanţuri. Strângi baioneta în mână şi te duci să vezi ce-i. Se trezise calul. Te priveşte blând în timp ce ronţăie grăunţe dintr-un săculeţ. Îl laşi în treaba lui, ai şi tu de rumegat gânduri.

Un câine alb apare din noapte. Îi lucesc ochii. Te surprinzi uitându-te la baionetă. Apoi vezi că dulăul dă din coadă. Câinele care dă din coadă nu muşcă, ai învăţat la ţară, în copilărie. Găseşti în buzunar un biscuite. I-l întinzi. Îl ia cu vârful botului. Are botul umed. Se dă doi paşi înapoi şi înfulecă biscuitele. E grăbit şi îi cade o bucată din gură. Linge de pe jos. Simte că nu mai poate primi nimic. Se mai uită o dată la tine, apoi dispare în întuneric ca atunci când stingi, brusc, lanterna.

Etichete: , ,
16/08/2009

Amurg

Caroseriile taie ziua în franjuri precişi, ca în Cărtărescu, perioada optzeci. Aşchii de zi se adună în noapte. Sudează abrupt cartierul, şaormeria, cazinoul de la parter, orgasmul de la etaj. La început, totul se întâmplă în tăcere, o tăcere decentă, ca niște nituri înșirate corect pe o tablă de zerodoi.

15/08/2009

Caietul

Ieri au găsit ăştia nişte hârtii unde un ochelarist de la artilerie îşi imagina o societate în care singurul criteriu de promovare să fie competenţa şi în care armata să nu mai fie obligatorie. L-au luat pe naiv pe sus (am auzit că i-au spart ochelarii) şi au ordonat percheziţii la sânge în toată unitatea.

Azi, Mitran mi-a confiscat caietul de însemnări. „Îl ţin la mine vreo trei zile, p-orma ţi-l dau înapoi”, mi-a zis. Nenorocitul, cred că mi-a făcut un bine ascunzând caietul. Şi lui, fireşte.

14/08/2009

Eu, chibritul

Pot spune că sunt ca un chibrit într-o cutie. În aceste condiţii, care sunt şansele mele? Care trebuie să-mi fie năzuinţa? Să vedem: am fost creat cu un scop precis. Am fost creat să aprind, să luminez, să ard. Am fost creat pentru că omul a inventat focul.

Greşit! Omul doar şi-a dat seama că focul există. Revenind, şansa mea, ca simplu chibrit, e să mor frumos, să fiu folositor, să dau un exemplu celorlalte chibrituri din cutie. Ei, bine, iată un ţel.

13/08/2009

Ca un covrig

Dormea bine, aşa cum  dormi dimineaţa, când nu te-ai trezi nici plătit. Ceva îl ardea, însă. Erau doi ochi mari, curaţi, frumoşi. Băieţelul îl privea insistent, cu candoare. Soarele nu răsărise, dar privirea aceea tăia întunericul din cameră. De o parte era somnul, de cealaltă nerăbdarea copilului.

– E ziua mea acum?, a întrebat puştiul, care tocmai împlinise o vârstă ca un covrig gustos.

Etichete: ,
%d blogeri au apreciat asta: