De sezon. Păcăleala şi minciuna

Erau două fetiţe. Prietene bune. Pe una o chema Păcăleala, pe cealaltă Minciuna. Erau vesele, în general. Într-o zi, a venit la ele o altă fetiţă, să se joace. Avea o rochiţă albă, cu buburuze roşii pe ea.
- Ia uite, ai o buburuză pe frunte, o să ţi se urce pe nas!, i-a zis Păcăleala.
Fetiţa s-a speriat, şi-a dus mâna pe frunte, apoi a văzut că cele două noi prietene ale ei râd.
- Te-am păcălit/cu nasu’ prăjit!, a zis Păcăleala, râzând.
A râs şi ea.

S-au jucat cât era ziua de lungă, au râs, au alergat. Spre seară, s-au jucat cu mingea. La un moment dat, Minciuna a aruncat mingea cu putere. Mingea a izbit fereastra unei vecine. Era linişte pe strada lor şi zgomotul geamului spart s-a auzit până departe. Vecina a ieşit, furioasă.
- Cine a spart fereastra?, a întrebat ea, cu mâinile în şold.
Fetiţele erau speriate.
- Ea l-a spart, a spus Minciuna, arătând spre prietena cea nouă.
Vecina le-a certat pe toate trei.

Apoi, când au rămas singure, Păcăleala i-a zis Minciunii că a făcut un lucru foarte urât. A spus ceva neadevărat şi a dat vina pe altcineva.
- Dar şi tu ai spus un neadevăr când ai zis că fetiţa cea nouă are o buburuză pe frunte, a spus Minciuna.
- Da, dar am râs atunci. A râs şi fetiţa cu buburuze. Nu am făcut nimic rău, am ştiut toate trei că e o glumă, a răspuns Păcăleala.

Apoi, fetele s-au despărţit. Minciuna a rămas singură, pentru că nimeni nu mai voia să se joace cu ea. Uneori o strigau, cele două fete sau alţi copii, dar nimeni nu voia să fie prieten cu ea. Nici măcar nu voiau să recunoască faptul că s-ar cunoaşte.
Celelalte două fete au rămas prietene până în ziua de astăzi. Râdeau mereu, erau vesele. Am uitat să vă spun, pe fetiţa îmbrăcată în rochiţa cu buburuze o chema Gluma.

NOTĂ.
Am conceput această povestioară aseară, împreună cu fiica mea.

Am mai publicat-o o dată, în urmă cu ceva timp.

Cafeaua de dimineaţă

Bucătar de gips hâd la Venus. Foto: Călin Hera (aug 2011)

Gimi, Puiu şi Bilă, îmbrăcaţi corect (dar cu vestoanele descheiate) îşi beau cafeaua. Încă nu s-au adunat clienţi pe terasă, e prea devreme. Cel mai supărat e Gimi:
- M-am săturat de Venus şi de Jupiter şi de Cap Aurora.
- Şi de Neptun, completează Puiu.
- Şi de Olimp, zice şi Bilă.
- Olimpu’ nici nu se pune, e prăpăd, atrage atenţia Puiu.
- Bă, n-am văzut aşa ceva, numa’ sărăntoci, calicii dracu’, continuă Gimi.

Terasa deservită de cei trei e plasată strategic, pe nisip, dar hotelul de care ţine e dărăpănat rău. Locul e frumos. Mai precis, era. Ţi-l imaginezi cum ar fi. Cea mai spectaculoasă revoluţie înregistrată în ultimele două decenii ale sale a fost înlocuirea scaunelor din fontă vopsită în alb cu scaune din plastic, verzi şi roşii.

Cam de atunci sunt şi feţele de masă. Şi piticul-bucătar de la intrare, care şi-a pierdut un braţ şi toată bruma de farmec pe care, poate, o avea cândva. Gipsul s-a uzat, culorile s-au estompat, zâmbetul ademenitor s-a transformat în rânjet. De ce ar lăsa amărâţii un bacşiş?

- Gata, de la anu’ mă duc la baştani, la Mamaia, proclamă Gimi, care scuipă spre ceaşca de cafe (dar nimereşte alături).
- De ce scuipi, bă?, se ridică Bilă, nimerit fix acolo unde se îmbină cracii nădragilor negri.
- Lasă-l, mă, că n-a vrut, îl calmează Puiu.

De terasă se apropie o femeie în rochie albă, cu pielea albă, cu un cearceaf alb într-o sacoşă de plajă.
- Băieţi, vreau şi eu o cafea neagră şi-o cola, le zice, zâmbind.
- Ce vrea şi desculţa asta?, se enervează Gimi, apoi zice: numa’ expreso. Dacă vrei, lung.
Femeia e desculţă. Are nişte şlapi albi într-o mână, nisip pe glezne şi figura senină, de parcă ar fi fost să vadă răsăritul.

Jocuri live, în faţa blocului

Extraterestrul 239810022001.34jkldiu.99 fusese şef de promoţie la Academia de Extratereştri Perfecţi. Ştia tot despre tot. Putea să-şi ţină respiraţia timp de 59 de minute dacă-l scufundai cu capul într-un butoi cu bere rece la, să zicem, orele 14.00 într-o zi de iulie. Dar nu ştia să joace table. Învăţase bakgammon – nu l-ar fi bătut nici cel mai mare trişor din cartier, cu zarurile lui măsluite cu tot. Dar la table era altceva, pentru că în ecuaţia jocului intrau bretelele, chelia, burtica şi miştocăreala făcută de jucători şi de chibiţi.

Mănânc păstrăv si plâng

Dacă ajungi la pârtia de la Azuga, dar nu cobori cu masina în parcare, la dreapta, ci tii drumul drept înainte, ajungi, după vreun kilometru si jumătate, la o păstrăvărie. Peisajul e încântător, mai ales dacă va fi nins ca în povesti. Pădurea care coboară de pe ambii versanti dă locului ceva maiestuos.

Dincolo de poarta păstrăvăriei sunt niste domni si o doamnă, plus un câine ciobănesc negru despre care afli (de pe o plăcută fixată pe poartă) că ar fi rău, dar care e blajin si foarte lenes. Apoi, o jumătate de duzină de bazine, dintre care doar unul nu e înghetat (presupunem că e iarnă, remember?). În apă se zbenguiesc vreo 130-140 de păstrăvi tineri. Unul dintre distinsii domni prinde opt bucăti într-o plasă aflată la capătul unei cozi înnădite.

Pestii se zbat, lenesi.
- Vreti să vi-i curăt?
- O, da, ar fi grozav!
- Costă câte doi lei pentru fiecare.
- Perfect.

Zece minute mai târziu, cu banii în mână (cam 6 lei pentru un păstrăv + 2 lei curătatul), s-ar putea să ajungi în încăperea în care domnul cu pricina efectuează operatiunea de curătare: spintecă burtile pestilor cu un briceag măricel, apoi, cu o miscare sigură, smulge măruntaiele si mai dă o dată cu arătătorul, apăsat, prin burta pestelui, de lângă coadă până la branhii. După care azvârle vietatea (sic!) într-o pungă de plastic.

Cele opt zbateri continuă în portbagaj, cine stie câtă vreme. Ca să nu le auzi, poti da radioul mai tare (se prinde Radio Europa FM). Câteva ore mai târziu, după ce au sfârâit pe grătar, păstrăvii proaspeti se lăfăie în farfurie, alături de bucăti potrivit de mari de cartofi natur, cu fire de verdeată, gata să fie stropiti de mujdei de usturoi si/sau (după caz) lămâie.

E?

Pensia locotenentului Mitran

Avansat la gradul de maior cu ocazia pensionării premature, lt. Mitran se simte, în sufletul lui, tot locotenent. I-a spus lui odată cineva, un soldat neinstruit, că dacă nu esti personaj literar degeaba iei spăgi. Spaga trece, cartea rămâne. Nici pensia nu e bătută în cuie, oricât de specială ar fi. Ceea ce e nedrept. Păi, câti copii au venit la el în pluton, inocenti, visători, plăpânzi, si au plecat umflati în obraji, fumători, îmbuibati de bromură si, deci, bărbati adevărati, care stiu că viata e la fel ca oamenii, de rahat?

ESPLICATIE.
Mi se pare absolut incorect ca o pensie de ofiter să fie de câteva ori mai mare decât una de medic. E dreptul lor să fie revoltati că li s-a tăiat acum din pensie, dar mi se pare indecentă o societate care permite asemenea discrepante.

Intentionam, de când a început scandalul cu pensiile militarilor, să-mi spun părerea. Am tot amânat, mânat de alte si alte trebi. Acum, hotnews a ridicat, în fine, miza. N-am răgaz nici acum să scriu ce-as vrea, pe larg, asa că vă arăt câteva linkuri unde se află peripetii din armată.

Flegma locotenentului Mitran
Servesc patria. Cu damigeana
Servesc patria. Experimental
Servesc patria. Planton doi sau moartea
Servesc patria. Cu amintiri
Caietul

Vezi aici toată saga infanteristă publicată până acum.

Servesc patria. Cu amintiri

Sunteţi deja în Bacău, dar noaptea visaţi scene de la Ferma Gemenele. Îţi aminteşti faza cu sacul de seminţe de floarea soarelui.

Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. ”Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde să aduc?”, a întrebat el. „Ştii tu de unde. Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.

Vizita lui Relu. Vezi o Dacie albă, cu numere de Bucureşti. Ai o presimţire. E Relu. Primeti învoire două ore (Relu a adus scrumbie afumată pentru Mitran). Mergeţi pe malul Dunării, mâncaţi, beţ bere, discutaţi. Aruncaţi cu pietre după broaşte. Foarte liniştitor. Cele două ore trec pre repede.

Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, aveţi nevoie. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.

V-au dus la baie. Cu tractorul prin noroaie, până la Lunca. De acolo, cu un autobuz, până la Dunăre. Apoi, cu bacul, până la Brăila. Vă aştepta un autobuz, care v-a vărsat la Baia Comunală. Câte 5-6 sub un duş, v-aţi spălat cu apă fierbinte (vreo 20 de minute). Cântaţi, nu alta. Nu mai făcuserăţi o baie adevărată din data de 9 septmebrie!
Nu-i vorbă, la înoarcere aţi trecut prin aceleaşi mijloace de transport, iar tractorul de la Lunca v-a dus prin aceleaşi noroaie. Amţi intrat în sala de mese cu noroaie pe cizme, dar atât de lihniţi!

Întgr-o dimineaţă, când trebuia să vă treziţi la 5:45, cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutornierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!

AMR 261. N-ai mai scris scrisori de patru zile. De vină e proza „A opta stea din Carul Mare”, care te-a stors. Eşti mulţumit de ea, eşti curios cum o vei vedea peste zece ani sau peste douăzeci.

„Mare bandit eşti. De nota 10. Ba nu, că de 10 nu e nimeni, dar de 10 minus tot eşti. Bravo, o să ai armată uşoară!”. Aşa te-a gratulat un coleg bucureştean care vede totul ca pe o mare învârteală, reală sau posibilă. Îi spusesei lui Mitran, care voia să-l pedepsească pe Dănuţ, rămas mult în urmă, că îl ajuţi tu să-şi termine norma, numai să-l lase în pace.
Apoi, acelaşi coleg bucureştean, văzându-te spetit: „Când nu se uită nimeni, poţi să nu mergi cocoşat, că rămâi naibii aşa!”.

- M-aş bucura dacă m-aţi lăsa să vorbesc la telefon cu ai mei.
- Cum te-ai bucura?
- Aşa, în mine.
- Arată-mi cum, să înţeleg.
- M-aş bucura în mine. Nu-mi place să mă exteriorizez.

Vă uitaţi la meci. Echipele româneşti o iau rău de tot pe coajă. “Bă, dacă se califică Steaua, io sar pe geamul de la dormitor (etajul 3), la unitate”. “Nu mori”, îl avertizează unu’. “Lasă, bă, că sare în cap”, îi explică altul, liniştit. Intraţi în dormitor. E miezul nopţii şi Paraschiv aprinde lumina strigând „Deşteptarea!”. Iar Maftei sare în picioare şi începe să se echipeze. Hohote numeroase.

Servesc patria. Remiză

Afli că Sandu ţi-a trimis un joc electronic de şah. Un computer incredibil, care joacă şah pe nouă niveluri. Mutările sunt comunicate de intersecţia ledurilor care luminează, roşu. E fabulos, abia aştepţi să ajungi acasă, de revelion, să-l încerci.

Până atunci, te mulţumeşti să joci şah prin corespondenţă cu câţiva prieteni, aflaţi şi ei în armată care pe unde. Te mulţumeşti să joci în gând şi asta îţi dă un soi de superioritate faţă de camarazi.

Dar, deodată, îţi aminteşti de civilii de la fermă: oameni foarte simpli, rudimentari, aproape primitivi, murdari, care vorbesc tare, agramat. Nu dai doi bani găuriţi cu pistolul mitralieră pe ei. Şi, totuşi, doi dintre ei, doi din nouă!, joacă şah extraordinar! „Să-mi explice cineva ce înseamnă asta!”, aproape strigi.

Servesc patria. Beat criţă la miezul nopţii

Plutonul 4, compania a III-a (batalionul nu-l mai stiu, poate mă ajută cineva, comandant era căpitanul Marin), U.M. 01184 (infanterie), Bacău, anul 1987, luna noiembrie.

Torni ţuica de prună din bidon în sticle de un litru folosind o pâlnie confecţionată din foile cu pătrăţele. În jurul sticlelor, depozitate sub pat, verşi fără zgârcenie, motorină, să înlocuiască mirosul. În urmă cu 19 ani, la naşterea ta, tatăl tău era în armată (atunci se făcea după facultate) şi a tras un chef pe cinste. Promiți că, peste 25 de ani, fiul tău va face la fel.

Dar până atunci, e rândul tău. Tuica e bună şi e suficientă pentru un pluton de puştani obosiți. Nu trece mult şi vă faceți criță. După ce pleacă la culcare cu toţii, mai stai un pic pe nişte fiare, cu carnețelul jucându-ți în mână. Ai scrie ceva. Priveşti în sus. Cerul e numai pentru tine, cu toate constelaţiile aşezate anume să te salute. Ce faci, Călin? Scriu. Eşti nebun, îţi strici ochii. Deh, ai şi tu o toană.

Dimineaţa ai o durere mâloasă în cap. Te simţi greu ca un sac de porumb, unul din aceia de care nu vei mai atinge. Aţi lăsat deja Insula Mare a Brăilei în urmă. Înainte de a te urca în tren, ţi-ai făcut un cadou de ziua ta: un loz în plic, Lozul Toamnei. Câştigi 10 lei. Cu care îţi mai cumperi un loz. Unul necâştigător. Dar a fost plăcerea ta.

Pe la Buzău suflă un vânt rece. Se aude un acordeon din compartimentul vecin. Ciori liniştite bat aerul cu aripa. Ti-e somn şi ţi-e răscoală moleşită. Esti plecat de acasă de 45 de zile. Mai ai de lipsit din civilizaţie încă 250 de zile. Un coleg citeşte a zecea oară scrisoarea de la prietena lui. Pagini roz, scrise îngrijit. Nişte militari vă fac veseli cu mâna: Trei. Ce le pasă, răspoimâine sunt civili.

NOTĂ. Acest text este o adaptare mai bine documentată a episodului „Servesc patria. Cu damigeana”. Voi vedea, la sfârsit, cum le împac pe amândouă.

Servesc patria. Căprioare călătoare

Azi-dimineaţă, când trebuia să vă treziţi (era 5:45), cineva a strigat: „Stinge, bă, lumina!”. Şi aşa aţi mai furat 20 de minute de somn dulce. Până a venit plutonierul, care s-a făcut foc şi v-a scos la câmp sărind peste micul dejun. Ce bou!

Descoperiţi schema cu uşuratul. La intervale de 15-20 de minute, „aveţi nevoie”. Staţi în lan, la poveşti, câte zece minute, tu, Dănuţ din Roman şi filosoful. Mitran se prinde, într-un târziu. „Mă, voi chiuliţi”. Vă dă o porţie specială, o grămadă de vreo trei tone. „Acum aveţi treabă. Când terminaţi de depănuşat, vă strâng mâna şi sunteţi liberi să plecaţi la fermă”, zice. Ameninţarea cu strânsul mâinii vă face să vă mişcaţi şi mai în dorul lelii.

Vezi o droaie de căprioare rămase fără ascunzişuri. Se pare că sunt, totuşi, destul de proaste. An de an lanurile cresc, apoi sunt făcute una cu pământul, iar ele tot aici se ascund, sezonier. Parcă ar fi căprioare călătoare. Vezi şi foarte mulţi greieri, printre grămezile de porumb. Probabil că vor să recupereze – au uitat iar să adune câte o boabă, cât de mică.

Eraţi în remorcă, treceaţi pe lângă ferma Nuştiucare. Locotenentul Mitran îl cheamă la el pe giuleştean. „Cioară, mergi de adă un sac de seminţe!”. „De unde?”, a întrebat el. „Orientează-te”, şi i-a făcut cu ochiul. Rapidistului nu i-a trebuit mult şi s-a întors la tractor cu un sac în spate. „Bine, mă, cioară, numai atât ai adus?”, i-a zis Mitran după ce ăla s-a spetit şi a urcat sacul în remorcă. Apoi, molfăind seminţe (floarea soarelui): „Ia mergi tu pe jos, soldat puturos!”.

Servesc patria. Planton 2 sau moartea?

E senin şi se vede Carul Mare. Şi luna, ca o mămăligă începută. Eşti planton, poate ultima oară la Ferma Gemenele. Robert, care e de serviciu la bucătărie, îţi aduce o cană cu ceai fierbinte. Prea fierbinte. Te ustură limba şi cerul gurii. Dar asta te păstrează treaz. Lucru bun, câtă vreme lt. Mitran s-a pus pe făcut controale.

Dănuţ, care a fost planton 2 azi-noapte, a dormit dus. L-a prins Mitran: „Faci planton 2 până plecăm de aici!”, l-a pedepsit. Giuleşteanul îl ia la mişto: „Ce preferi, planton 2 sau moartea?”. „Moartea”, răspunde Dănuţ, palid.

Noroc că azi a venit un colonel, nervos nevoie mare (ţi-a aruncat căciula cât colo – „Ce-i asta, soldat?”) şi v-a zis că peste două zile plecaţi la Bacău. E al nu ştii câtelea zvon, de data asta lansat de un înstelat mare. Chiar dacă vom pleca peste două zile, Dănuţ tot are ghinion: azi prinde cel mai lung planton 2 din lume, cel de la schimbarea orei! (Acum se chinuie să adoarmă.)

Servesc patria în fiecare duminică

I pak dau vouă de stire că, asa cum sâmbăta e zi de poezie pe acest blog, duminica va fi zi de „Servesc patria”. Cel putin asta îmi propun.

Pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, iată secretul, în două-trei cuvinte: am efectuat stagiul militar (cum se spunea) timp de 9 luni, în perioada 1986-1987, la Bacău (U.M. 01184), cu o repriză consistentă (aproape o lună si jumătate) la munci agricole în Insula Mare a Brăilei. A fost o experientă terifiantă, de-a lungul căreia am aflat că oamenii nu sunt neapărat buni. A fost puscăria mea.

Asa cum se vorbeste despre rezistenta prin cultură (subiect la modă mai ales după vizita Hertei Muller în România), pot spune că eu am rezistat, de-a lungul celor nouă luni, prin scris. Am scris scrisori zilnic. Pe cele trimise acasă, ai mei le-au păstrat. M-am trezit, astfel, în fata unor documente care, sper, mă vor ajuta să redau mare parte din cele ce le-am trăit atunci.

Episoadele publicate până acum, pe care le găsiti aici, precum si cele care vor urma (nădăjduiesc), sunt transcrieri ale principalelor momente evocate în scrisorile respective. După ce voi termina „transcrierea”, voi încerca să rescriu, să pun cap la cap toată marfa, să creionez personaje. Dacă mă va ajuta Dumnezeu, voi duce până la capăt toată această întreprindere sub ochii vostri.

Am zis să vă zic.

Servesc patria. Experimental

Azi aţi intrat într-un lan experimental. E interesant să depănuşezi pe rânduri, oarecum liber, fără să stai călare pe o grămadă de ştiuleţi, cu ochii plutonierului aţintiţi pe tine.

Înainte de a intra în lan, inginerul v-a vorbit nu ştiu ce despre nişte hibrizi care fac şi dreg. La fiecare şase rânduri de porumb-mamă fuseseră cultivate câte două rânduri de porumb-tată. Prin polenizări naturale, datorită acestei dispuneri, se speră să se obţină un soi nou, cu ştiuleţi lungi, sănătoşi, cu sute de boabe (de la porumbul-mamă), foarte rezistenţi la paraziţi şi boli (de la porumbul-tată).

Treaba pe care o aveţi voi de făcut era să recoltaţi cu grijă toţi ştiuleţii de porumb-tată din lan (vreun kilometru lungime şi vreo 50 de metri lăţime) şi să-i încărcăm în remorcă. V-a ales pe voi pentru această treabă importantă întrucât, vorba aia, sunteţi studenţi şi înţelegeţi importanţa blabla.

La început, aţi făcut treaba fix aşa cum vi s-a cerut. A durat vreo oră pentru un rând, dar aţi făcut o treabă de calitate: nu rămăsese în urmă niciun ştiulete! Ca să se dea rotund, însă, locotenentul Mitran s-a cocoşit şi a tunat la voi că trebuie să faceţi treaba în 15 minute – cui îi ia mai mult, mă-sa-i curvă, bagă 50 de flotări şi merge pe jos până la fermă (dacă ajunge după cină, ghinionul lui). Aşa că v-aţi bătut joc de hibrizii lor şi aţi ajuns la capătul lanului în jogging, cu sacii mai mult goi (am completat cu porumb-mamă).

NOTĂ. Mai jos sunt episoadele anterioare:
1. Servesc patria. Valiza de lemn
2. Servesc patria. Cu bors
3. Servesc patria. Slana sătmăreanului
4. Servesc patria. Scrisoarea I
5. Servesc patria. În turmă
6. Servesc patria. Ciocolata ungurească
7. Servesc patria. Cafea, niste tigări, ceva
8. Servesc patria. Scrisoarea II
9. Servesc patria. Scrisoarea III
10. Servesc patria. Noaptea vietătilor (1)
11. Servesc patria. Noaptea vietătilor (2)
12. Servesc patria. Soldati si soareci
13. Servesc patria. Mucii
14. Servesc patria. Gazeta de perete
15. Servesc patria. Sacrificiul de pion
16. Servesc patria. Cu bâta-n baltă
17. Servesc patria. Pronosticuri
18. Servesc patria. Păsări călătoare
19. Servesc patria. Marţea căprioarei
20. Servesc patria. Cu dragoste si devotament
21. Servesc patria. Pe sub paturi

31. Servesc patria. Cu damigeana
32. Servesc patria. Ajutat de Ana Blandiana

Servesc patria. PA-uri.
- Gluma de la 5 dimineața
- Înjurăturile locotenentului Mitran
- Scrisori pentru iubitele altora
- Locotenentul Mitran e nervos
- Amintiri din vitejie
- Caietul
- Flegma locotenentului Mitran

Servesc patria. Pe sub paturi

Căpitanul s-a îmbătat iar (căpitanul ăla de a bătut plantoanele la Ferma Filipoiu şi l-au adus disciplinar la noi). I-a pus pe veselari (soldaţii care făceau de serviciu la bucătărie) să facă lună sub chiuvete, la colţurile sobei şi în alte locuri mai grele. Apoi, pe unul de-i student la Conservator l-a pus să cânte la tăblia mesei. Golanii s-au pornit pe un râs nebun (au râs de tip) şi au dus vestea. A ieşit haioşenie mare.

Căpitanul a aflat miştourile şi a venit val-vârtej în dormitor. V-a plimbat târâş pe sub paturi, v-a îndoit cu zeci de genoflexiuni, apoi v-a ţinut drepţi, pe două rânduri, vreme de 45 de minute. Ăia care se clătinau, băgau 30 de flotări, apoi luau iar poziţia drepţi. Tu ai tras trei ture de flotări; ultima ai vrut tu s-o faci, simţeai că mori dacă mai stai aşa, nemişcat ca o lumânare.

Ceea ce vi s-a părut interesant a fost că, deşi venise la voi clătinându-se (era beat muci), s-a căznit să stea şi el cât mai nemişcat cu putină. Adevărat, nu în poziţia drepţi, da’ orişicât.

La final, v-a ţinut o morală împleticită, din care aţi reţinut că el e şeful, că voi suntem nişte amărâţi de tecemişti, în vreme ce ăla care a cântat la tăblia mesei e un artist. „Bă, de mine puteţi rânde şapte ore, mă doare-n cur. Da’ vă ia mama dracu’ dacă râdeţi de pianist, boilor!”, a încheiat şi a plecat. Aţi rămas muţi vreo două minute. Stăteaţi drepţi şi nu puteaţi zice nimic. Căpitanul lu’ Peşte spusese ceva acolo şi vă gândeaţi la asta.

De la voi a plecat la bucătărie, să-i buşească pe ăia care au turnat. S-au înjurat urât, ăia au aruncat cu roşii după el, şi-au tras pumni în freză, s-au înjurat. Cică şi-a băgat nu ştiu ce în partid (unu’ dintre ăia care au dat cu roşii era băiatul nu ştiu cărei goange). A ieşit hărmălaie mare. A doua zi a venit la fermă un colonel, un maior CI, miliţie. Pe voi v-au trimis mai devreme la câmp, abia le-aţi văzut descinderea. Ăia de la Lunca, cu care v-aţi întâlnit, spuneau că fuseseră unii în civil pe la ei şi că povestiseră, cu lux de amănunte, despre căpitan. Aveau ciudă pe el, cred că au şi inventat puţin. Oricum, când v-aţi întors la Gemenele nu l-aţi mai găsit pe căpitan. Fusese din nou mutat. De data asta, cică, a fost mult mai grav pentru el.

Prima lecţie de schi

În vârful dâmbului aflat lângă tereasa cabanei, băieţelul pare foarte mândru că, în sfârşit, e mare: are bocancii bine cremuiti, daţi cu slănină şi lustruiţi, cu şireturile legate zdravăn. Fara, salvamontistul, i-a prins schiurile, unele roşii, din lemn, fără canturi, uşoare. Tata stă deoparte, la fel de emoţionat.

Fara mai explică o dată care e poziţia corectă: cât de îndoiţi să fie genunchii, cum să ţină beţele în mâini, uşor înclinate, cu pumnii strânşi în faţă, cât de apropiate să fie vârfurile schiurilor. Controlează că totul e aşa cum trebuie, apoi zice: „Gata!”.

Băieţelul împinge uşor beţele în zăpadă şi începe să alunece. Un metru, doi, trei. Uimit de minunea care i se întâmplă şi înspăimântat, deopotrivă, uită tot ce a învăţat la teorie şi cade. Încearcă să se ridice, sprijinit în pumni, dar schiurile blocate sub el îl împiedică. Nu-şi poate mişca picioarele, decât foarte puţin.

Când, în sfârşit, reuşeşte să clintească piciorul drept, schiurile o iau la vale, unul într-o parte, unul în alta. Cade din nou, pe spate, chinuit. Din zăpadă, priveşte rugător spre taică-său, care s-a oprit undeva între dâmb şi terasă. „Lăsaţi-l să se descurce singur, aşa cum l-am învăţat!”, îndeamnă Fara, apoi soarbe din cana cu vin fiert. Tatăl rămâne cu picioarele înfipte în zăpadă. Ştie.

Copilul începe să lăcrimeze, tot privind spre tată. L-ar striga să-i spună că nu-i place la schi, că a făcut această excursie doar ca să nu-l supere pe el, că ar fi vrut, de o mie de ori, să fie acasă, să- şi imagineze lupte cu indienii, să citească „Poveşti nemuritoare” şi să mănânce cremă de zahăr ars. Iar dacă l-ar striga, ştie că tata ar veni. 

Au trecut deja aproape zece minute de când băieţelul e prăvălit în zăpada, undeva, spre mijlocul dâmbului. Are zăpadă în mâneci, i-au curs mucii (imediat după lacrimi), dar a reuşit să-şi aducă schiurile unul lângă altul, perpendicular pe linia pantei. Îşi amintise.

Când a reuşit să se ridice, a uitat de frig. Următoarea căzătură, cea de la baza dâmbului, a fost din cauză că-i tremurau picioarele. S-a ridicat destul de repede (şi de corect). Abia atunci a venit tatăl lui (peste care ninsese) la el. L-a luat în braţe, i-a şters nasul, i-a scuturat mânecile.

Copilul nu şi-a dat seama atunci, dar, după foarte mulţi ani, când îşi aminteşte la detaliu întâmplarea, o are în faţa ochilor, ca pe un film vechi, ştie că tatăl lui avea lacrimi în ochi.

Servesc patria. Ajutat de Ana Blandiana

Dragii mei,

Am ajuns cu bine la 01184 (dar cred că nu trebuia să scriu indicativul, parcă ziceau că e secret). Deja suntem la oraş, deci pretenţiile sunt mai mari. (Da, e şi mai frig.) Aşadar, am nevoie de încă o pereche de ciorapi de lână (hai, să fie două!), o pereche de mănuşi de lâna, preferabil verzi, un piaptăn, o cămaşa de corp, sacul de dormit şi sacul sacului de dormit.

Oricum, valiza e plină, nu ştiu unde o să le pun pe toate câte sunt, mai ales că ni s-a zis să eliminăm tot ce e „în plus”. Rugaţi-o pe Ela să bată la maşină proza aia, că vreau s-o trimit undeva. Mai vreau şi două paste de pix ca ălea trimise deja, care erau foarte bune, dar s-au terminat. Fise mai am.

Tată, dacă poţi, cumpără, te rog, cărţile lui Mircea Eliade despre care vorbeam la telefon. Adaug pe listă romanul lui Radu Ciobanu, „Casa fericiţilor” (Editura Militară, 288 pagini, 16 lei). Păstrez o frumoasă amintire celorlate cărţi ale lui Radu Ciobanu. Vă trimit un articol în care Ana Blandiana acuză „pasivitatea etern salvatoare”.

Text de Ana Blandiana, scris la rubrica Atlas în România literară (cred, dar nu sunt sigur) în toamna anului 1986

Servesc patria. Cu damigeana

Surpriză. Unchiu-tău, care e cam imprevizibil (de felul lui), ajunge la fermă într-o dimineaţă cu vânt. Remarcabil e faptul că bidonul de cinci litri pe care ţi-l aduce e plin ochi cu palincă. E drept, bidonul de trei litri e mai aerisit. Le piteşti pe amândouă sub pat, între valize. Unchiu-tău pleacă destul de repede, nu înainte de a te pupa zgomotos. “La mulţi ani, nepoate!”, şi o întinde.

Când vă întoarceţi de la câmp aveţi un amestec de voie bună şi tristeţe. Se numeşte nostalgie, o nostalgie incipientă: mâine plecaţi la unitate; s-au terminat muncile. Câmpul pare la fel de plin de porumb pierdut, ca la sosire. E doar mai ruginie culoarea lanurilor şi voi doar ceva mai, cum se zice?, căliţi. Ţi-e dor de un duş temeinic.

Deşi unchiu-tău strânsese dopurile bine şi palinca adusă era marfă a-ntâia, în dormitor apucase să se aşeze un miros aparte. Mişu, care fusese de serviciu pe dormitor îţi face cu ochiul. Plutonierul venit să verifice naiba ştie ce îţi face şi el cu ochiul. Treceţi repede de la masă la lucruri mai serioase. La ofiţeri se dă consemn şi se adună (nu ştiu cum) toţi cei de la fermele din împrejurimi, să facă bilanţul, în cameră la Mitran – bidonul de trei litri e al lor.

Mai modeşti, voi ieşiţi în curte, lângă jgheaburile la care vă spălaţi. De data asta faceţi alt fel de spălături. Cei cinci litri de palincă ajung până dincolo de miezul nopţii. Ajung la toată lumea. Stelele desenează figuri mişcătoare pe cer. E ca la cutremur, într-un fel. Nu ştii cum se face, dar vă dezmeticiţi abia în tren, undeva către Adjud. Locotenentul Mitran ar vrea, toată dimineaţa, să vă zică ceva, să vă dea un ordin, dar nu poate. Asta îl chinuie. Nu ţine la băutură, îţi şopteşte cineva, dar parcă te zgâlţie şoapta lui mai tare ca trenul. Nici tu nu ţii.

NOTĂ.
Găsiţi aici ceea ce am scris până acum la capitolul “Servesc patria”. Poate că e bine să vă facaţi timp să citiţi/recitiţi, că am de gând să merg înainte cu proiectul ăsta

Febră (r)

Toate-s vorbe, vorbe, vorbe, dar creeaza atmosfera, i s-a intamplat lui Oliviu, parca era in transa, avea febra mare, s-a dus la Anda, prietena lui, unde mergi, ba, nu vezi ca e camin de fete, face portarul pe smecherul, ce naiba, doar il stie, e de-al casei, tovarasu’, unde te trezesti, e clar, are control, o ia pe Anda, merg amandoi in Regie, la familisti, la Cristina, o verisoara a Andei, sigur, intrati, voi dormiti intr-un pat, noi in celalalt, trebuie sa ai grija de el, uite ce febra are, se simte de aici,

zâmbesc, verisoara si barbatu-sau, treaba lor, ce bine e noaptea cu Anda in brate, parca si febra a mai trecut, Oliviu doarme butuc, dimineata pleaca impreuna cu barbatul verisoarei pana la facultate, el ii zice sa mearga la medic, se pot intampla tampenii din lucruri pe care nu le bagi in seama, bine, zice Oliviu, se despart, si ce sa-i faca aia la dispensar, are putina febra, mare smecherie, o sa stea in pat, ceai fierbinte indulcit cu miere, o aspirina, se simte mai bine numai cand se gandeste la asta si la Anda, profesorul de Rezistenta zice sigur, mergi la camin, multumesc,

usa e inchisa, unde naiba o fi pus cheia, poate a pierdut-o, totul incepe sa se invarteasca, unde sa mearga, ajunge la caminul de familisti, cioc-cioc, deschide Cristina, verisoara, se vede ca dormea, si-a tras pe ea un halat, in casa e cald, resoul e in priza, patul celalalt, patul lor, e inca desfacut, culca-te, Oliviu se dezbraca, totul e plutire, ea a adormit deja, intoarsa pe partea cealalta, cu spatele la el, totul e fierbinte, totul e febra, pleoape grele, uite halatul pe scaun, ce naiba, doar nu s-a culcat goala, deh, oricum, sunt ca si verisori, Oliviu se baga in pat, asternutul arde, dar tot ce conteaza e ca nu mai trebuie sa faca nimic decat sa stea intins, parca ar fi intr-o barca, totul se leagana,

a vazut odata la Teleenciclopedia doi pui de leopard ca niste pisoi, era un televizor alb-negru, a veni mama-leopard, i-a luat in gura, cu tandrete, cum oare nu i-a sfarmat, nu stie de ce i-a venit acum aceasta amintire, are lucrare la mate, la liceu, acum parcă e pe un deal verde, bate vantul, ii smulge foile, nu le poate aduna, foile scrise se invartesc in jurul lui, rezolvase, e vechiul vis care il chinuie din cand in cand, e intr-un carusel de la balciul din Polovragi, manastirea Bistrita, manastirea Horezu, alba ca un cearceaf, fosneste cearceaful, Cristina zambeste în somn, a visat ceva placut, Oliviu e intre somn si nesomn, si-a mai revenit putin, ar pleca la facultate,

nu si-a imaginat ca verişoara are sanii atat de frumosi, ups!, aerul e fierbinte, desi e atat de cald el tremura,
Anda ii spunea ca azi-noapte a scos resoul din priza, nu mai aveam nevoie de el pentru ca ardeai tu, Oliviu, l-a sărutat, daca te imbolnavesti tu vreau sa fiu si eu bolnava, esti nebuna, daca ma imbolnavesc eu tu trebuie sa fii sanatoasa, sa ma faci bine,

nu-si mai imagineaza viata fara ea, s-au cuplat acum doua veri, la mare, crezuse ca e doar o gagica misto dar avea si creier, citise carti care-i placusera si lui, nici nu si-au dat seama cum s-a facut dimineata, au stiut amandoi ca vor fi impreuna si nu se vor mai desparti niciodata, ce cuvant ametitor, niciodata, ce noroc au avut unul cu celalalt, la inceput nimeni n-a vazut cu ochi buni legatura lor, tot orasul vorbea,

cine stie ce poveste au Cristina si barbatu-sau, s-au casatorit in urma cu un an, niciodata n-a privit-o atent, nici macar acum, cand i-a alunecat un picior din pat, ia uite cum sta, gata sa se pravaleasca, pe marginea patului, isi aminteste de un coleg din armata, tipul vorbea in somn, veneau toti sa-l asculte, vorbea coerent, intr-o noapte a cazut din pat, dormea la cucurigu, in sacul de dormit, nu si-a putut misca nici macar o mana, sa dea din aripi, s-a auzit o bufnitura, s-au adunat cu totii in jurul lui, privea tamp de jos in sus, nu-si dadea seama ce i se intamplase, avea ochii mari si intrebatori, parca a deschis ochii verisoara Andei, ba nu, i s-a parut, trebuie sa o inveleasca, se ridica, parca ar fi cocotat pe picioroange, simte furnicaturi pe frunte, sub tample, pune mana pe un colt de patura,

era odata internat, niste analize, i-au luat sange, se albise la fata, of, barbatii, a facut asistenta, era barbat, ce naiba, s-a dus in salon drept, fara sa se clatine, s-a apropiat de fereastra, aerul era proaspat, rece, de dimineata, se vedea cartierul Chizid, se vedea padurea, iar in dreapta acoperisul Castelului, era la etajul 6, cineva a strigat de jos, a vrut sa vada cine dar n-a mai apucat, a auzit doar un vuiet, a urmat o senzatie ciudata, foarte placuta, altfel, s-a trezit pe jos, il dureau capul si omoplatii, nu si-a dat seama unde se afla, a vazut intai linoleumul albastru, peretii albi, a urcat in pat, ii vine o comparatie idioata, dar parca nici pe varful Carja n-a urcat atat de greu, e bine acum,

vede patul celalalt, nu e nimeni in el, vede o patura pe jos, intinde mana, o ridica si se inveleste, da sa se intoarca dar simte ceva sub cap, e o mana moale, indoita din cot, cu degete lungi, a vazut odata o colonie de pinguini, tot la televizor si tot alb-negru, desigur, era noapte, noapte polara, un tip ii lumina cu o lanterna, stateau, asa, stransi unul in altul,

si ei, in armata, la poligon, la tragerea de noapte, tot asa, claie peste gramada, parca ar fi fost intr-un meci de rugby, cel mai bine era de cel din mijoc, trasoarele taiau intunericul insurubandu-se, atunci a vazut o stea cazatoare, i-a arata-o unul mai de la margine, altul a spus ca e trasor, trage compania a 5-a, plutonierul Luca, aia trag aiurea, s-au impartit atunci in doua tabere, cei care au spus ca e stea cazatoare erau mai putini si au inceput sa dardaie de frig, pana la urma au cazut de acord ca era trasor si s-au ingramadit iar, era bine, apoi le-a venit randul sa mearga pe aliniament, locotenentul Mitran urla la ei,

ba nu, nu e Mitran, e sotul Cristinei, venise in camin impreuna cu un coleg, sa-i dea un curs, ii da cursul, aproape il loveste cu el, ala pleaca mut, sotul Cristinei vorbeste tare, pare nervos, arunca haina pe scaun, Cristina are apa pe fata, cere un prosop, barbatu-sau i-l intinde, ba nu, ii trage o palma, ecoul il loveste si pe Oliviu in urechi, Cristina e îmbrâncită, cade pe scaun, trosneşte ceva, a căzut pe pe haina lui Oliviu, pe buzunarul in care isi tine stiloul, are degetele albastre,

ii striga tarfo, Oliviu se freaca la ochi cum a auzit ca trebuie sa faci ca sa scapi de un vis urat, sa te trezesti, s-ar ciupi, imbraca-te, lui i-a strigat, ce te holbezi asa, cara-te, cu el vorbeste, sunt doar ei in camera, ce s-a intamplat, ce problema ai, hai, pleaca, te rog, zice si Cristina, stins, o fi murit taica-sau, era bolnav, porcule, el e porcul, ce vrei sa spui, ce ai, nu inteleg, n-aveti un algocalmin, ma doare capul, vezi langa oglinda, deasupra chiuvetei, zice ea, tu sa taci, urla barbatu-sau si o plezneste iar, ea tace,

Oliviu gaseste pastila, o inghite si bea apa de la robinet, cu mana facuta caus, curvarule, ai zis ca te duci la medic, nevasta-mea-i medicul, porcule, nu stiu ce ma opreste sa-ti turtesc mutra asta prefacuta, eu stiu, se gandeste Oliviu, esti mai mic decat mine, abia imi ajungi pana la umar, si tu, tarfo, ce ti-a trebuit, cine stie de cand, prost sunt eu si proasta de verisoara-ta, pot baga divort, nenorocito, am si martor, cara-te, ma, hai, valea, pana nu te pocnesc, sunt un domn, unul fraier, boule, ca o iubesc pe vaca asta proasta,

hai, ma, ce te-a apucat, nu inteleg, ce naiba, e ca si cum am fi frati, lasa, ba, vrajeala, aseara am inteles, erai cu gagica-ta, la inceput si noi, pe unde puteam, dar sa te intorci in pat la nevasta-mea, nu-mi vine sa cred, sterge-o in clipa asta ca nu stiu ce fac, are un cutit lung pe masa, stai putin, cum poti sa-ti imaginezi asa ceva, porcule, hai, ma, nu inteleg de ce esti asa nervos, crezi ca n-are de ce, intervine ea si parca-l loveste cu ceva in cap, sunt nebuni amandoi, Oliviu isi ia haina de pe scaun si iese, o lasa plangand,

barbatu-sau statea infipt in mijlocul camerei, avea ceva comic in atitudine, ar fi putut sa-i cada un bec in cap, bine ca nu au pus si abajur, lui Oliviu ii rasuna in urechi cuvantul porcule si palmele de pe obrajii Cristinei, franturi de propozitii scurte, strigate, capul inca ii vajaie, are tamplele amortite, ii rasuna acel crezi ca n-are de ce, trebuie sa mearga la Anda, ii e dor de ea, afara a inceput sa fulguiasca, e placut, parca nici capul nu-l mai doare asa tare, e doar o amorteală si sunt furnicaturile din tample, parca ar fi intr-un pahar cu sifon, unde mi-o fi stiloul, se intreaba Oliviu.

NOTĂ. Text republicat. Prima oară a văzut lumina blogului în data de 9 aprilie 2009.

Flegma locotenentului Mitran

„Soldatul românesc…”, începe ofiţerul a spune, dar vede că plutonul râde, de parcă ar fi dat o comandă greşită. Atudorei îi face semn cu ochiul, cum că Ardeal iar l-a luat peste picior.
- Faci mişto, bă? Ai călcat într-o flegmă de şmecher, soldat?, se apropie de Ardeal, pe jumătate ameninţător.
Atudorei şi negriciosul se pun să râdă. Pe rând, lăţesc zâmbete şi ceilalţi. „Hehe, mi-a ieşit poanta asta”, îşi zice locotenentul Mitran. Apoi scoate din tocul pistolului o ţigară. Şi pufăie, înţelept.

NOTĂ.
Am făcut acest PA adineauri pentru că n-am mai scris de prea multă vreme pentru “Servesc patria” şi fiindcă am vrut o prospătură veche pentru concursul de pe trilema.

1989. Răguseală

22 decembrie
Dis-de-dimineata, înainte de a pleca la Deva, trec pe la I., mătusa mea, care ar trebui să plece azi în Germania. A trecut de la faza de teamă de ce va fi la cea de nerabdare. Nerabdarea de a vedea ce se întâmplă în tară. În orice caz, îmi mărturiseste ca si-a anulat plecarea. Singura grijă e pentru fiica ei (varisoară-mea are 11 ani): dar dacă Ceausescu înăbuse ceea ce pare că s-a pornit si se închid granitele? E drept, pasaportul pe care l-a primit îi conferă, totusi, o oarecare sigurantă.

Tu ce zici să fac?, mă întreabă. Stai, îi zic. Simt eu că va fi bine.

Apoi fug la autogară, unde mă întâlnesc cu Tibi. Discutia cu Dragos e scurtă, între două autobuze. Greva din combinat, despre care auzisem dimineata, de la tata, a evoluat în adunarea oamenilor, cu scopul de a porni spre centru. La Deva, văd deja oameni adunându-se. În autobuzul de Hunedoara, oamenii sunt surescitati. Vorbesc între ei. În soaptă, dar vorbesc. Despre ceea ce li se întâmplă.

De la autogara din Hunedoara, mergem o bucată de drum cu coloanele de muncitori. Fug acasă să aflu vesti. Florin, de la Resita, telefonase ca să spună că acolo e deja revoltă. Aflu despre împuscăturile de la Bucuresti. Aflu despre fuga lui Ceausescu. Iustin e răgusit.

Nu pot sta în casă. În centrul vechi, in fata partidului, e lume multă. Ne îmbrătisăm. Stau mult asa cu Laura. Ne amintim de manifstele noastre, din urmă cu un an. Studentii veniti de la Timisoara sunt cei care animă multimea. Îngenunchem în memoria celor căzuti. De zeci de ori. Spunem rugăciuni. Multi oameni dau doar din buze. Florin I., răgusit, agită un steag. De la balconul partidului iau cuvântul o droaie de oameni.

Înainte de miezul noptii, ne cărăm spre case. E ciudat: se dă program la televizor si la ora aia. Nu dorm până dimineată, când plec să mă întâlnesc cu băietii. Avem furnicături. Simtim că asta nu e tot.