Înghețată cu zăpadă proaspătă, de Retezat

În copilărie, cam în perioada Marii Traversări a Retezatului, am descoperit gustul înghețatei cu dulceață.

Cunoașteți rețeta? Se ia un borcan cu dulceață (mie-mi plăceau variantele cu vișine, zmeură sau căpșuni), al cărui conținut se distribuie în patru căni. Se adaugă zăpadă proaspătă. Conținutul rezultat se amestecă bine (cu lingura), până când se omogenizează. Se consumă rece

Ei, bine, înghețata astfel preparată la Cabana Pietrele sau la Refugiul Gențiana, în anii 1974-1977 îmi rămâne în memorie ca fiind cea mai gustoasă! Se compară doar cu înghețata de vanilie congelată la Fabrica de Oxigen (am făcut un chef odată, la ziua lui Călin Herban, bazat pe înghețata cu pricina) și cu cea preparată uneori, vara, de mama. Am încercat rețeta și acasă, în Hunedoara, și, ulterior, în București, în studenție. Niciodată n-a mai avut gustul din munții Retezat ai copilăriei mele.

Mi-a revenit această amintire ieri, văzând copiii mâncând zăpadă proaspătă. E o idee proastă, le-am spus, și i-am certat, temându-mă să nu răcească. Ciudat, mie nu mi s-a întâmplat niciodată să răcesc de la înghețata cu zăpadă.

Gara de Nord văzută dintr-o parte

Intrarea principală în Gara de Nord, văzută dintr-o parte. Foto: Calin Hera

Probabil că tot românul a trecut măcar o dată-n viaţă prin Gara de Nord. Oricât de multe maşini la scară ar avea. De aceea mi se pare firesc faptul ca Vederile din Bucureşti să includă imagini cu gara noastră cea de toate zilele.

Nu vreau să mă enervez acum fiindcă, din felurite pricini, transportul feroviar a fost aproape falimentat în România şi că Gara de Nord, care ar trebui să fie un simbol nu doar al trecutului, ci şi al prezentului şi al viitorului, e parcă mai degrabă un simbol al zecilor-de-minute-de-întârziere-pentru-care-nimeni-nu-şi-cere-măcar-scuze.

Rapsodii de copilărie

Image via Wikipedia

O discuție cu o persoană foarte dragă mie mi-a amintit pasiunea pentru George Topîrceanu, pasiune trezită din două pricini sentimentale:

1. aveam în casă destul de multe volume de versuri topîrceniene, diferite ediții, întrucât tatălui meu îi plăcea foarte mult viersul poetului
2. o bună și frumoasă parte a copilăriei am locuit pe strada George Topîrceanu, deci aveam un ascendent moral imbatabil în fața amicilor de pe Laminatorului, Turnătorului, V.I. Lenin sau 23 August.

Iată o cântare care mă binedispune de fiecare dată, de fiecare dată.

Şi ficusul înfloreşte, nu-i aşa?

Floare de ficus (aşa cred). Foto: Calin Hera (2009)

Am văzut că-s flori la Miercurea fără cuvinte, aşa că mi-am amintit o după-amiază plăcută pe Insula Corfu (2009).

 

Prima zi de şcoală

Este cineva dintre voi care nu-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?
Reformulez: este cineva dintre voi care-şi mai aminteşte prima zi de şcoală?

M-am pus pe scotocit prin memorie. Greu, foarte greu. Pot să-mi imaginez cum a fost prima zi de şcoală, dar nu mai ştiu cum a fost. Singura amintire pe care o am (dar nu sunt 100% sigur că nu e amintirea vreunei fotografii sau că nu cred eu că asta e o amintire) este aceea că am intrat într-o sală de clară aflată la parterul Şcolii generale nr. 3 din Hunedoara, încolonaţi doi câte doi, urmând-o pe doamna (atunci i se zicea tovarăşa) învăţătoare.

Era o femeie bine făcută, cu o aluniţă măricică pe un obraz, care mi se părea foarte bătrână (estimez acum că avea cel mult vreo 40 de ani, că era mai tânără decât sunt eu acum). Cred că ea mi-a indicat unde să stau, în prima bancă, pe mijloc, alături de Angela, o fetiţă brunetă, cu ochelari şi cu părul lung.

Viaţa începe la Varice

Celebra cafenea hunedoreană, în care n-am mai intrat de 25 de ani. Foto: Călin Hera (aug 2011)

Am fotografiat zilele trecute un loc cu o rezonanţă aparte pentru mine. Aici am fost prima oară al o cafea, aici am văzut prima oară că în cafea se poate pune rom (sau votcă), aici am înghiţit fum de ţigară cu nemiluita, fără să zic pâs, fiindcă eram junior şi mă uitam la ei, ascultându-i cu gura căscată. Aici se bea cafea (şi se bea orice) în picioare. Nici nu mai ştiu cum se numea cafeneaua asta pe vremuri. Ştiu doar că toată lumea îi zicea “La Varice” şi, iată, aşa i-a rămas numele (presupun că acum e “privatizată”). Se află în Hunedoara, aproape de fosta cantină (acum degradată şi închisă), şi veneam aici, uneori, după furtunoasele şedinţe ale cenaclului literar Lucian Blaga, păstorit de Eugen Evu.

Ducu cel Iute sună mai bine?

Mă încăpăţânez să vă provoc, iar şi iar, să-mi spuneţi dacă ştiţi ceva despre asta. Se află, acolo, o bună parte a copilăriei mele fermecate de lecturi.

Tablouri de Ion Dumitru

Om, pictură în ulei de Ion Dumitru (19.7 x 24 in. / 50 x 61 cm)

Aşa cum anunţam în urmă cu vreo 2 (doi) ani, caut un tablou de Ion Dumitru, pe care nu vi-l pot arăta, ci doar, într-un fel, descrie. Văd că google (care e plin de articole despre un politician mărunt) ori wikipedia nu-s prea darnice, deci apelez tot la voi, dragii mei prieteni; poate, poate, mă ajutaţi să apuc de un capăt de fir.
Dacă tablouri ale lui Ion Dumitru am văzut în 1987, la Bacău, pe pictor l-am cunoscut abia

Costache Caravană se întoarce

print screen după o căutare ciudată pe google; click pt imagine mărită!

Tare m-a binedispus, azi-dimineaţă, faptul că un necunoscut a ajuns pe acest blog căutând (via google) “roman istoric cu personaje ca ducu cel iute chirila zece cutite”. Am vrut să văd ce-a găsit. E mai sus.
Pe prima pagină, doar două referiri la romanele lui Ioan Dan. Cea de pe blogul meu (aici adusesem vorba) şi cea de pe blogul lui tzoanca. Unde am aflat un link pe care mă bucur să vi-l împărtăşesc. . Sunt probleme la diacritice (în ceea ce mă priveşte, cel puţin), dar e de reţinut! . Am găsit, tot acolo, versiunea cu diacritice OK!

Ca să cinstesc momentul aşa cum se cuvine, reiau pasajul “despre brânză” sugerat de tzoanca; e o capodoperă literară!

Adevărul despre moartea contabilului Fişic

Când s-a mutat în blocul de lângă parc, domnul Lică avea 37 de ani. Cu Fişic, vecinul de la trei, se saluta civilizat şi rece. Odată, acesta l-a întrebat, aluziv:
- Lucraţi la Fabrica de Ace?
A doua zi, i-a adus o pungă cu ace, proaspete.
Seara, dl Lică a ieşit pe balcon, să respire. Cânta o mierlă, prin frunziş. Fişic, în pijamale, aplecat peste balustradã, trăgea cu praştia după vrăbiuţe. Lui Lică i-a părut rău că i-a furnizat muniţie, atât de rău încât, două ore mai târziu, când a auzit bufnitura, a zâmbit. Desigur, regretabil.

Nici acum nu e momentul, desigur

Coperta cărţii Acum nu e momentul, a caricaturistului Mihai Stănescu

Am cumpărat cartea lui Mihai Stănescu în 1990. Mi se părea o superdisidenţă atunci. (Văd că acum poate fi luată online, sunt curios dacă preţul e, într-adevăr, 2,5 lei.) Dar altceva vreau să zic acum:

Bob

Bob, probabil cel mai simpatic american împreună cu care am băut whiskey Jim Beam. Foto: Călin Hera
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită!

L-am cunoscut pe Bob prin 1993, la Sestriere, la Campionatele Mondiale de Schi ale Jurnalistilor (trebuie să vă vorbesc despre aceste minunate întâmplări). L-am cunoscut ca pe un tip foarte, dar foarte!, simpatic.

Atunci când s-a prezentat mi-a spus că e din „Reno, cel mai mare oras mic din lume”. Bănuiesc că ăsta e vreun slogan de popularizare a asezării; atunci mi s-a părut o glumă excelentă si părea foarte a lui.

Dar brandul personal al lui Bob era altul.

MeetTheSun, vino să meeTthEansweR ;)

Atunci când postam fotografia de aici, prietena noastră MeetTheSun, care cam ştie munţii noştri, se întreba cu glas tare unde o fi fost făcută. Am promis atunci că voi răspunde în cadru festiv. Apoi a trecut vremea. Zăpada s-a mai topit. Priviţi, privighetoarea cântă (şi liliacul a-nflorit). Am auzit cântând şi cucul (într-o pădure-n Retezat). Sunt roşii pe tarabe (de prin Cipru). Şi nici cireşe n-am mâncat.

Tabloul din vitrină

Asa cum am promis aici, am căutat o fotografie a tabloului afisat de clasa noastră într-o vitrină din oraș, la sfârsitul liceului.

Tabloul de absolvire al clasei XII A, Liceul de matematică-fizică Hunedoara (actual Iancud e Hunedoara), promotia 1986.
P.S. Click pe foto pentru imagine mărită (se poate)!

A fost un tablou destul de revolutionar, din câte îmi amintesc. Pentru siluetele schițate în fundal, am făcut o sedinta foto în Parcul Corvin. Pornind de la fotografiile realizate acolo, artistul care a făcut tabloul a extras câteva siluete si le-a împrăștiat pe tablou. Color arăta fain. Motto-ul îi apartine lui Nicu, care deja începuse să vrea să i se spună Sergiu. E un motto reușit, găsesc și acum.

NOTĂ.
Am mai postat acest articol fix în urmă cu doi ani. Doi fără două zile, ca să fiu cinstit.

Rezemat de Retezat

Undeva, deasupra Căldării Bucurei, ungând pate pe pâine, prin 1985, probabil.

Prima oară când m-am rezemat de Bordu Tomii mi se părea că aş fi fost uns, cumva, vreun prinţ al locului (aşa mândru eram). Atunci ne-am mulţumit să schiem (toată ziua) pe o pârtie bătută cu schiurile, lângă jnepeniş. În vara ce a urmat am trecut de Bordu Tomii. Pe Curmătura Bucurei mi-am zis că nimic nu e mai frumos. Că acolo e Raiul. Probabil că aveam dreptate. Au urmat toate văile, şeile, vârfurile, lacurile şi pădurile. Azi, după 30 şi ceva de ani, spun (cu mână pe inimă): acolo e răspunsul.

NOTĂ. Particip cu acest PA la concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Casa din vis.

Cum se termină Fraţii Jderi?

Coperta cărţii Fraţii Jderi (Mihail Sadoveanu), pe care n-am putut s-o citesc până la capăt.

Nu reţin care a fost prima carte pe care am citit-o, dar ştiu foarte precis care a fost prima pe care n-am reuşit s-o citesc: „Fraţii Jderi”. Mi-am dorit din tot sufletul meu de copil s-o termin, să răzbat măcar până la jumătate, dar n-am putut. Am preferat să recitesc „Cei trei muschetari”, am citit (fără a răsufla prea mult) „Laleaua neagra”, dar n-am reuşit să-i dau gata pe dragii de Jderi. Până când l-am descoperit pe Ioan Dan, am crezut că plaiurile carpato-danubiano-pontice nu se pretează

NOTE.
1. Cred că şi astfel de referate m-au îndepărtat.
2. Acesta este un PA. Dacă v-a plăcut, îl puteţi vota aici

Doi prieteni

Sandu si Călin, pe malul Muresului, îndărătul unor rachete de badminton. Lângă ei, un pusti care o fi, acum, flăcău voinic.

Click pe foto pentru imagine mărită!

Se jucau cu indienii, aveau peste o sută (îi tineau împreună, prin rotatie, ba la unul, ba la altul). Dacă nu i-ar fi trimis la culcare părintii, ar fi inventat lupte complicate cu soldati, cavaleri în armură si cowboy (ba călare, ba pe jos) zile întregi. Când nu se jucau cu indienii, povesteau ce-au mai citit. Ajunseseră să citească aceleasi cărti, în acelasi timp, asa că discutiile erau prelungiri ale lecturii. Apoi s-a întâmplat ceva, mare cât un ocean. Dar jocul de sah de la Sandu si-a aprins ultimul beculet abia după 24 de ani. Când, deja, se inventase facebook.

Cum am dat fuga la mândra

Dimineaţa dăduseră minerii după ce, noaptea, dăduseră soldaţii cu gloanţe (oarbe, sper) pe lângă Televiziune, aşa că mi-am zis: dacă tot o fi şi-o fi, oare să nu dau io o fugă până la mândra, să-i fur o sărutare? Şi m-am pus io pă tren, da’ mi-o fo’ lene să merg până la vagonu’ unu şi m-oi trezit pă la Adjud că vagonul ăsta în care aţipisem pleacă într-o direcţie aiurea, aşa că ţup din el, de mi-am julit palmele şi mi-am rupt blugii (dar am evitat stâlpul), şi-am ajuns în Piatra ca un golan, ceea ce şi eram, parcă, da’ tot m-o pupat mândra.

NOTĂ. Text publicat pentru concursul de proză arhiscurtă AutoPArtret, etapa Numai iubirea. Dacă vă place, îl puteti vota aici.

Am făcut-o de mămăligă

Tibi si Oc, în Muntii Retezat-Godeanu, august 1992. FOTO: Călin HERA

Ieșisem din Godeanu, intram în Retezat. Am pus cortul în Poiana Pelegii. Eram cu Tibi și cu Oc. Pregătesc eu cina, am spus (ideea îmi venise la Piatra Iorgovanului). Am aruncat mălai în apa fierbinte (dădusem un praf de sare și un cub de unt). Când mămăliga strălucea ca luna plină peste lacul Bucura, am spart ouăle purtate în secret în cutia de aluminiu. Speram să prindă crustă, să fie gălbenușul cleios, speram ca albușul să se lege prin cea mai bună mămăligă care poposise vreodată prin acel ceaun. N-a fost să fie. Nu încercați așa ceva acasă.