Prin vara anului 1978 mă ducea tata pe dealurile din spatele Nucetului, lângă Deva, să prindem „ungurii”. Îi vedeam prost pe Kempes, Ardiles şi Passarella, la televizoare mici, printre pureci mari.
Pe rând, am ajuns pe dealurile de la Nandru, pe cele ale Călanului, într-un garaj din Bretea Streiului (pe culoarul Streiului „se prindeau sarbii”). Apoi a apărut releul de lângă Castelul Huniazilor şi „lighenele” de pe blocuri şi meciurile văzute la bulgari şi abţibildurile Pannini cumpărate de la talciocurile de lângă graniţa cu Iugoslavia şi revândute la tarabele din piaţă.
Comentariile în limbi atât de străine şi reclamele la lucruri de care nu ştiam şi la care n-aveam acces îmi deveniseră familiare pe dealurile din jurul Hunedoarei. Lăsam deoparte sentimentul de umilinţă şi căutam să ne bucurăm cu acel mai mult decât nimic la care ne gândeam toată ziua. Chiar dacă nu înţelegeam mare lucru din meciurile acelea văzute în condiţii proaste, mergeam cu mare plăcere în excursiile care se încheiau târziu, în noapte. Era fascinantă imaginea farurilor care şerpuiau pe drumurile de pământ, către şosea, ca la finalul unui pelerinaj.
De ani buni, televiziunea publică transmite, cum e şi normal, toate meciurile de la Campionatul Mondial. Terasele sunt înţesate de clienţi care au, fiecare, câte o halbă de bere în faţă şi locuri cu vizibilitate bună spre plasmele cât un perete.
Nu mai merge nimeni pe dealuri ca să monteze antene improvizate la televizoare Sport alb-negru aşezate pe capotă. Suntem civilizaţi, ne-am modernizat. (E drept, şi jucătorii români de fotbal tot la televizor văd meciurile, dar asta e altă poveste.)
Mi-am amintit toate astea azi, când echipa Coreei de Nord a fost spulberată de Portugalia lui Cristiano Ronaldo. Mi-e milă de fotbalistii ăia, de delegatia nord-coreeană care se va întoarce pe scut acasă. Adică în puşcărie…
NOTĂ.
Am scris un editorial în Evz , impresionat de soarta nord-coreenilor.
