rochia ta încă neîmbrăcată

ne îmbrăcăm în timp ce intersecţia vorbeşte 
prin fereastra deschisă 
cu păsările ieşite din teama nopţii care foşneşte

ai încă stropi de apă pe sâni când îţi potriveşti sutienul negru
e ca o lumină precisă 
zâmbetul tău de mentă încă integru

îţi privesc acum părul strâns cu un elastic subţire
de parcă ai avea un ochi în ceafă 
cu care vezi totul dintr-o privire

aş vrea atunci să-ţi cobori pleoapele aşteptând 
un sărut moale  
ca o ofrandă cuvenită ca o întoarcere în rând

ţi-aş prinde apoi buzele cu dinţii uşor 
mai întâi pe cea de jos ca şi cum 
asta ne-ar ţine cumva suspendaţi între tavan şi covor

aş vrea atunci să-ţi spun te iubesc pe buza superioară 
să-ţi desfac sutienul în timp ce 
intersecţia ar vui ca o femeie lăsată înadins pe dinafară

alarmele maşinilor din parcare nerăbdătoare ar face o larmă 
ca o ploaie de jos în sus 
aş bea stropii de apă de pe umerii tăi unul câte unul ca într-o karmă

am întârzia oriunde am avea de plecat cui i-ar păsa 
ar fi în bucătărie fum şi miros de cafea împroşcată 
s-ar rupe tocurile tot aşteptându-te s-ar înflora 
rochia ta încă neîmbrăcată 

n-ar mai fi nevoie de ruj pentru că se ştie 
buzelor ce tocmai au sărutat nu le mai trebuie nimic 
decât încă un sărut încă unul până când dor ca să fie

ar lovi atunci soarele perdeaua ridicată 
s-ar zgâlţâi ferestrele ca un cristal seismic 
ar încremeni buletinele de ştiri ca o îngheţată de ciocolată

ca o pană de curent ca un fulger globular ca o privire sumară 
ca o nouă înfruptare 
ne-am îmbrăca apoi matematic ca o filarmonică interioară 

Etichete: poezie