Un om nebun am văzut, din cale afară de nebun. 
 Călătorea pe crestele munţilor Olimp cu un creion în mână 
 şi cu o hârtie. Doar atât avea la el, va spun!
 
 
 Nu-şi putea îndoi genunchii. Mergea 
 căznit de parcă n-ar fi contat dacă urcă, stă sau coboară. 
 Ca pe picioroange mergea. Dar mai mult se oprea. 
 
 
 Nebunul de pe crestele munţilor Olimp se bronzează, 
 spuneau cei care-l vedeau, caută 
 unghiul perfect pentru razele soarelui de amiază.
 
 
 Căci pe nebunul de pe crestele munţilor Olimp l-am văzut 
 între norii de sus şi norii de jos. 
 Parcă de la început acolo ar fi crescut sau ar fi scăzut.
 
 
 Nu întâlneşti deseori nebuni de felul ăsta pe munte, 
 aşa că m-am apropiat de el să-l aflu, 
 să-mi notez în cap două-trei amănunte.
 
 
 Vorbesc cu zeii mi-a spus, ca şi cum l-aş fi întrebat ceva.
 Era nebun de-a binelea, 
 nici măcar ochelari de soare n-avea. 
 
 
 Ridica privirea la zei cu ochiul liber nebunul de pe muntele Olimp. 
 Aşa l-am lăsat, cu fruntea lui creaţă ca suprafaţa mării.  
 Se oprea ca o capră neagră obosită, din timp în timp.
 
 
 L-am salutat, deci, cu un oarecare respect. Rotofeilor,
 omul nebun de pe munţii Olimp merită atâta lucru 
 dacă-l întâlneşti în grădina de piatră a zeilor! 
 
 
 Apoi m-am oprit pe o stâncă stingheră şi m-am pomenit 
 că scriu de parcă m-aş fi ciocnit de o muză, 
 de parcă scrisul meu abia atunci s-ar fi urnit.