Era cu două zile înainte de Paşte. A venit acasă bucuroasă. Ţinea în braţe un cadou pentru copii. Un iepuraş alb, mic. Aproape că-ncăpea în căuşul palmei. O jucărie vie. Vie şi teribil de speriată. Jucăria s-a ascuns sub canapea. A făcut pipi. A făcut caca. Tremura de frică.

După două zile, casa mirosea a urină de iepure şi răsuna de chiuiturile copiilor fericiţi. Iepuraşul, căruia i-am zis Puf, devenise de-al casei. Nu se mai ascundea, îi căuta pe copii.

O săptămână mai târziu, mirosul era insuportabil. Deja îţi dădeai seama de el nu doar când veneai de afară, ci şi după ce ar fi trebuit să te obişnuieşti. Atunci când a urinat în pantofii cei noi, a fost luată decizia.

Străbunica din localitatea aflată la 30 de kilometri de Bucureşti l-a primit cu o oarecare mirare. Copiii şi-au luat rămas bun de câteva ori înainte de a se întoarce acasă. La început de două ori pe săptămână, apoi săptămânal, mergeau să-l viziteze pe Puf. Iepuraşul devenise iepuroi. Creştea incredibil de repede. Era tot alb imaculat, şi tot mai mare. Parcă nici nu mai avea chef să zburde. Avea chef să stea şi să mănânce. Se bucura doar când veneau copiii şi se jucau cu el.

Într-o zi, străbunica a sunat la uşă. Făcea deseori drumuri din astea, venea încărcată cu ouă de casă, cu câteo sticlă de vin, roşii, lucruri din grădină. Atunci a zis că face o surpriză. L-a adus pe Puf. Era pregătit. Curăţat frumos, numai bun de pus la cuptor.

N-a înţeles prea bine de ce nimeni nu a primit cu entuziasm darul. De ce a fost trimisă acasă, repede, să nu vină copiii de la grădiniţă. De ce a trebuit să facă drumul înapoi, cu trofeul numai bun de gătit.

Copiii au aflat că, într-o zi, Puf a plecat departe. Că avea, undeva, o iepuroaică, albă şi ea, şi mulţi pui de care trebuia să aibă grijă.