Despre lucrurile care contează în viață

O întâmplare cu maneliști, la o trecere de pietoni din București, despre lucrurile care contează în viață. Probabil.

A doua Apocalipsă a pisicilor

De regulă, motănelul e foarte vioi dis-de-dimineață. Așteaptă cuminte să mă trezesc. Dacă i se pare că durează prea mult vine tipil. Îmi dă cu lăbuța pe față. Primul lucru pe care îl fac e să îi pun mâncare în bol. Și apă proaspătă. Stă deoparte. Toarce domol. Știe că i se cuvine. Când termin, mă privește lung. Parcă ar zice: „E bine”. Mănâncă încet, tacticos. Apoi are chef să se joace. Proiectez lumini pe perete. Îi place.

Acest perete neted a fost odată alb

Acest perete neted a fost odată alb; acum e cenușiu. Dincolo de el stă o familie: soț, soție, soacră. Și-un fiu. Care și-a adus aici și viitoarea nevastă: o tânără simplă, cu privirea albastră. Vorbim despre o familie semi-tradițională din blocul de-alături (altfel spus, din lumea reală).

Gânduri profunde din mijlocul băltoacei rotunde

Stai și asculți ploaia. Un un limbaj sacadat. Îți tremură colțul de sus al buzei; ar vrea să spună parcă ceva (neapărat). Ud leoarcă ești. Și singur pe afară – în mijlocul bălții rotunde (ca o poveste circulară).

O întâmplare banală lângă băltoaca ovală

Plouă cu bulbuci, din toate părțile; parcă ar ploua de jos în sus. Ai crede că totul este lichid. Tu însuți ai luat forma corpului care ți-a fost dat. Un corp bine profilat în ploaie, pare-se. Altfel, de ce să fi venit doamna aceea direct spre tine (trecând prin băltoaca ovală)?

La poarta dintre universuri

Și, cum a fost?

Servesc patria. Deviza locotentului Mitran

„Omul se trage din maimuță. Soldatul, din porc”. Acesta este principiul călăuzitor al activității de zi cu zi pe care o desfășoară locotenentul Mitran. Ești la Bacău acum, unde plouă mărunt și rece, și îți amintești cum făcea Mitran transpunerea în practică a acestui crez.

Navalnîi.

Sunt curios cum percep oamenii de rând din Rusia destinul lui Navalnîi. Dacă lichidarea lui îi pune pe gânduri. Este extraordinar că aceia mai curajoși dintre ei au ieșit în stradă în primele ore după ce s-a făcut anunțul oficial despre lichidarea ultimului mare oponent al dictatorului Puțin. Dar masa tăcută? E nepăsătoare? Neputincioasă? Captivă narativelor oficiale și complice?

Am fost la „Bach, colegul de birou”. De la BWV la BMW

Am avut parte, la începutul lunii februarie, de o porție de cultură și bună dispoziție de tip uns pe suflet de care îmi era (și îmi este mereu) dor. M-a dat gata, din nou, un proiect de Cleopatra David și Alexandru Pătrașcu, care au adunat în jurul lor câțiva artiști minunați, propunându-ne un spectacol neașteptat: Bach, colegul de birou. Deja știam de ce isprăvi sunt în stare; cu un an înainte fusese La Serva Padrona.

Dilemele Licăienilor

„Poate ar fi bine să ne întoarcem pe Planeta Albastră”.

Încredere

A miorlăit ușor. Doar atât cât să cred că a fost ideea mea să mă trezesc, să-l mângâi un pic, apoi să-i dau mâncare. S-a bucurat când am deschis ochii (pândea atent). S-a gudurat, a miorlăit vesel-nerăbdător “hai odată, mi-e foame, nu vezi?!”. A acceptat întârzierea (“e om, știe el mai bine, poate schimbă ritualul, poate îmi face vreo surpriză”), s-a așezat cuminte, în așteptare.
Surpriză, într-adevăr: veterinarul a spus că nu are voie să mănânce înainte de operație. După, nu va avea chef. Și nici.

Despre ora aceea aparte, în care tot ce-i aproape îți pare departe

E încă târziu, deci aproape devreme. O femeie se plimbă agale. Ca o zi fără dileme. Mai face cinci pași, iat-o la semafor. Rochia i se colorează în nuanțe de roșu-provocator. Desigur, e o imagine care te-apasă. Femeia e singură. Și tare-i frumoasă. Așa pare, privită de la etajul zece. O ambulanță se-aude. Se-apropie-n goană. Și trece. Strada respiră greoi, albastru intermitent. De două-trei ori. Apoi Orașul redevine absent. Femeia frumoasă dispare. Parcă nici n-ar fi fost. Ca o iubire sfârșită abrupt și cam prost. Ca un eșec albăstriu. E aproape devreme. Dar încă târzi

Îndrăzneala

Dl. inginer privește îndelung o doamnă peste care timpul a trecut nedrept de lent. Nedrept pentru toți ceilalți, care nu înțeleg de ce timpul nu e o unitate de măsură aplicabilă identic tuturor. Delicata și încă tânăra doamnă nu își dă seama că e privită. Soarbe neatent din ceașca de cafea și pare că se gândește departe. Apoi constată. O persoană atât de distinsă nu observă. Constată.

…Iar, la un moment dat, dl. inginer, care pare să-și amintească un gând din tinerețe, întreabă îndrăzneț:
– Iertați-mă că dau buzna atât de nepoliticos cu privirea mea nătângă, dar, oare, ne cunoaștem? Și, dacă da, cât de bine?

Cea mai frumoasă femeie din piață

Cea mai frumoasă femeie din piață e hoață. Le fură gândurile bărbaților veniți cu lista de cumpărături în mână. Le mână (acolo unde, se știe, imaginația lucrează). Bărbații sunt, cu toții, pe fază: se-nghesuie să cumpere, de-a valma, castraveți, roșii, vinete, dovlecei, varză și mărar. O parte din aceste lucruri să fie pe listă măcar, și-ar spune ei în gând (dacă ar mai avea gândurile la ei). Dar, hei, nimeni nu-i poate rezista celei mai frumoase femei din piață. Cu atât mai puțin voinicii, care au fost furați pe față.

Textul care nu și-a găsit titlul, deși se zbuciumă, direct și pe ocolite

Deschid ochii, trag fermoarul, ascult. Afară e soare (demult). Percep umbra unui pescăruș (ca pe o adiere cromatică). În plasa de țânțari și-a înțepenit piciorușele o gânganie matematică. E un fel de pătrat perfect. Ca o ecuație matinală rezolvată corect de copii care nu mai știu drumul spre școală. Am o neliniște lipită cu scotch pe perete (între afișul cu ACDC și fotografii cu oameni fără șosete). În jur, aruncate, hârtii mâzgălite. Pe ecran, pagini albe, în Word. Ca niște ispite. Ca un gând venit așa, pe ocolite.

#pederost

Poți scoate o poezie dintr-o frază, dar nu poți scoate o frază dintr-o poezie.

Contemporan

O femeie trece pe trotuar. Traversează o dâră de soare dintre două clădiri. Fix deasupra trece un avion. Lasă două dâre fine, la început paralele, care apoi se contopesc. Un bărbat se uită pe hublou. Vizibilitatea e bună: dedesubt se vede orașul. E o privire de ansamblu. Macro. Fără detalii (neimportante). Femeia de pe trotuar și bărbatul din avion ar fi putut fi colegi de serviciu. S-ar fi putut intersecta pe stradă. Ar fi putut vorbi aceeași limbă. S-ar fi îndrăgostit unul de celălalt. Sau nu.

Cartea pe care, când o citești, vezi și filmul

Cartea lansată ieri de Cristian Mungiu („Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană”), este cartea aceea pe care vrei s-o citești înainte de a vedea filmul. Mai precis, cartea pe care, citind-o, vezi și filmul.

Condamnați la lumea dintre failibil și definitiv

Deciziile Justiției sunt failibile (sunt oameni la mijloc), dar definitive. Un judecător sau un complet de judecată se pot „ascunde” după probele prezentate, după modul în care a fost alcătuit dosarul. Procurorii pot spune că ei au făcut toată treaba perfect, au pus pe masă tot ce era nevoie, dar că decizia e a judecătorului.